x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Respectarea Protocolului, esența vieții de partid

0
27 Noi 2020 - 09:27
Respectarea Protocolului, esența vieții de partid
Vezi galeria foto

În a doua parte a prefaței trilogiei „Dragostea și Revoluția”, Ion Cristoiu reliefează observațiile autorului Dinu Săraru referitoare la Protocolul care trebuia urmat la virgulă de toată lumea, robotic. Iată, pe scurt, un exemplu elocvent: Dacă la o ședință cineva făcea un infarct, pentru toți participanții era o adevărată nenorocire. Nu pentru că murise un cunoscut, un prieten, un apropiat, ci pentru că intervenise ceva neprevăzut, ceva care nu fusese înscris în Protocolul de desfășurare a ședinței.

Dictatura Protocolului

În reprezentant al aripii reformiste, Niculae Mihalache, prim-vicepreședintele Consiliului județean, îi relatează prim-secretarului Dumitru Dumitru discuția avută întâmplător cu unul dintre tinerii ingineri, proaspăt repartizat la Grupul Industrial. De șase luni, acesta „vrea să vorbească și el cu cineva omenește, și toți îl trimit în audiență de la unul la altul și îl ascultă ca la audiență”: „Nu se mai poate, zicea băiatul, vreau să discut și eu cu cineva serios, și observ că la dumneavoastră toată lumea e grăbită să respecte protocolul formalităților; protocolul audienței, protocolul democrației, protocolul discuției, protocolul votării, protocolul alegerii, peste tot protocolul e foarte bine pus la punct, însă numai protocolul, partea formală adică.” Inginerul nu e membru de partid. E un tânăr care vrea să se realizeze profesional. Observația sa are valoare de simbol. E observația unui om din afara sistemului, avantajat atât ca purtător de cuvânt al realității, cât și ca reprezentant al tinerei generații. Tânărul, cu care reformistul Niculae Mihalache e de acord, dar asupra căruia Dumitru Dumitru mai șovăie încă, sesizează impasul istoric în care ajunsese regimul Ceaușescu: realitatea Protocolului a luat locul realității propriu-zise. Prin Protocol, Dinu Săraru înțelege forma, clișeul, chichița birocratică. Partidul Comunist s-a golit de conținut. Acțiunii izvorâte din realitate și întoarse asupra realității pentru a o modifica i s-a substituit acțiunea pentru îndeplinirea Protocolului. Ședințele sunt tot mai numeroase și mai lungi. N-ar fi un rău primordial. În regimul care nu mai avea mult de trăit ședințele se desfășurau însă sub semnul unei singure, cotropitoare obsesii: de a respecta Protocolul de desfășurare a ședinței. N-avea importanță ce se discuta. N-avea importanță ce se întâmpla dincolo de ferestre. Cei din prezidiu, cei din sală, cei care organizau ședința n-aveau decât o singură grijă: să se respecte până la ultimul amănunt Protocolul de desfășurare. Dacă, de exemplu, cineva făcea un infarct în aerul închis, pentru toți participanții era o adevărată nenorocire. Nu pentru că murise un cunoscut, un prieten, un apropiat, ci pentru că în desfășurarea mecanică, rigidă, a ședinței intervenise ceva neprevăzut, ceva care nu fusese înscris în Protocolul de desfășurare a unei ședințe. Condiția romanului politic stă în forța de a convinge cititorul de validitatea tezelor sale.

Pentru a face și mai acută observația despre atotputernicia Protocolului, romanul descrie situația absurdă în care un exclus din partid, moment dramatic în existența unui cetățean în comunism, se încadrează și el în Protocol: „Totul a mers strună!, raporta câte cineva de la județeană, fericit să sublinieze cât mai apăsat că protocolul acțiunii funcționase perfect. Ne-am încadrat și în timp, a votat toată lumea, n-au fost discuții, vă spun pe cuvânt, totul a mers după ceas, chiar mai bine: puteam să-mi pun eu ceasul după ei, când au terminat votarea. A fost exclus, omul a fost și el înțelegător; nu ne-a făcut greutăți.” Senzațională în romanul lui Dinu Săraru e observația că Protocolului i se supun toți, paralizați la gândul c-ar putea încălca fie și o virgulă. Această realitate a politicii din ultimii ani ai regimului Ceaușescu dezleagă ceea ce mulți istorici și analiști au numit enigma unității de monolit a Partidului Comunist. Practic, la nicio ședință, la niciun Congres, nu s-a ridicat nimeni ca să ceară nu demisia lui Nicolae Ceaușescu, ci măcar unele schimbări în politica Partidului. Până și la Congresul al XlV-lea, ținut în 20–24 noiembrie 1989, când aproape toate regimurile din Est se prăbușiseră, niciunul dintre participanți n-are curajul să abordeze problema unei minime adaptări la realitate.

Se temeau de Ceaușescu? Nu. Se temeau să nu încalce Protocolul! Respectarea Protocolului devine esența vieții de partid. În niciun act al puterii, al presei, ba chiar și al administrației, nu mai există preocuparea de a ține cont de realitate. Raportările de jos în sus, de la municipii la județe și de la județe la Comitetul Central, sunt falsificate nu atât din nevoia activiștilor de a ascunde realitatea, ci din nevoia de a respecta Protocolul raportărilor. Protocolul absolut funcționa și în relatările vizitelor lui Ceaușescu în țară și în străinătate, și în articolele despre Ceaușescu sau despre partid. Ca om care am lucrat în conducerea unei redacții, pot depune mărturie că era imposibil – dacă s-ar fi găsit vreun amator! – să se publice un text de sinceră admirație față de Nicolae Ceaușescu. Omagiile nu puteau fi făcute la întâmplare. Se cuvenea ca ele să respecte reguli stricte, să se supună unui Protocol. Protocolul de Omagiere a Conducătorului! Pe când lucram la „Viața studențească” și Amfiteatru”, m-am trezit numit într-un grup de ziariști cu misiunea de a lucra la Cuvântările ce aveau să fie ținute la aniversarea a 115 ani de la Mica Unire.

Experiența mea personală e mai mult decât semnificativă pentru ceea ce Dinu Săraru identifică drept dictatura Protocolului. La festivitate, urmau să vorbească miniștri, oameni de cultură, prim-secretari de județe. Noi, niște amărâți de gazetari, fusesem convocați să le scriem discursurile. Și nu pentru că ei nu și le-ar fi putut redacta singuri sau apelând la mari scriitori, la mari publiciști, ci pentru că textele trebuiau să îndeplinească un Protocol strict. Înainte de a ni se repartiza cuvântătorii (mie mi-a revenit, printre alții, un prim-secretar de județ, membru al CPEx, pe numele său Ion Iliescu), cineva de la Secția de Propagandă a CC ne-a ținut un scurt instructaj. Ni s-au dat astfel parametrii stricți ai oricărei cuvântări, indiferent de cine o citea: două pagini format A4, zece rânduri (primele) despre Nicolae Ceaușescu, zece despre Elena Ceaușescu (următoarele) și așa mai departe. Cei anunțați deja că vor vorbi (și aici se respecta un protocol, trebuia să fie un anumit număr de bărbați și un anumit număr de femei, un anumit număr de femei muncitoare tinere din București și un anumit număr de femei muncitoare mai coapte din București, și tot așa, într-o permutare mecanică, năucitoare) își trimiseseră producțiile la CC. Nici nu le-am luat în seamă. Ne-am așezat conștiincioși la lucru: la croit, adică, discursuri-robot. Pentru a înțelege nebunia Protocolului, se cuvine să menționez un fapt. Ion Iliescu trimisese un discurs care începea mai diferit decât celelalte. Firește că l-am dat deoparte și m-am apucat să scriu un text standard, potrivit Protocolului. La un timp după predarea lucrărilor, același activist de la Propagandă a venit și mi-a spus că, la intervenția energică a tovarășului Iliescu, s-a acceptat să i se lase primele două rânduri, la care ținea foarte mult. Când a început festivitatea, ne-am așezat la televizor pentru a urmări cum ni se prezentau produsele. Ne făleam unii altora cu interpretările mai deosebite. Eu, de exemplu, mă arătasem tare încântat, de exemplu, de cum îmi citise textul un bătrân îmbrăcat în rapsod, căruia i se nimerise un discurs despre rolul minorităților naționale în viața țării.

În 1989 conduceam revista „Teatrul”. Numărul pe decembrie 1989 urma să reflecte, fie și doar în editorial, Lucrările Congresului al XlV-lea al PCR. Protocolul cerea ca, în astfel de cazuri, coperta unei publicații culturale să aibă portretul standard al lui Nicolae Ceaușescu. „Teatrul” scria sus, pe manșetă. O copertă cu portretul lui Nicolae Ceaușescu suna ca dracu’!, vorba lui Petre Roman. Conducătorul apărea, în chip ridicol, sub genericul „Teatrul”. Om cu bun-simț, m-am opus indicației. N-am reușit să conving însă niciunul dintre forurile responsabile. Peste tot mi se spunea că asta-i indicația, toate publicațiile să apară cu portretul pe copertă. Mulți dintre cei cu care discutam erau oameni inteligenți. Recunoșteau că-i o tâmpenie nu doar publicistică, dar și politică, riscând ca gestul să pară dinadins batjocoritor la adresa lui Nicolae Ceaușescu. Dar tot ei adăugau că nu se poate face nimic. Așa cerea Protocolul de apariție a unei publicații dedicate Congresului al XIV-lea. Evenimentele din decembrie 1989 m-au prins cu publicația încă sub tipar. Numărul respectiv n-a mai apărut niciodată. A fost singura posibilitate de a îngenunchea Protocolul! În decembrie 1989 a fost suficientă o revoltă de mici proporții pentru ca regimul să se prăbușească. Și știți de ce? Apăruseră prea multe lucruri pentru care nu se stabilise anterior un Protocol de desfășurare: revolta de la Timișoara, panica de la mitingul din 21 decembrie 1989, baricada de la Inter, sinuciderea lui Milea. Dacă regimul ar fi supraviețuit, mai mult ca sigur la scurt timp Partidul Comunist Român ar fi avut deja un Protocol de acțiune în caz de revoltă populară.

Mașinăria dosarului de cadre

Astfel încât a nu avea niciun fel de familie era una dintre cele mai fericite împrejurări care puteau fi oferite de soartă unui muritor. Îngrozitoarea infirmitate omenească de a nu te fi bucurat ca toată lumea de cuvântul mamă, de cuvântul tată, de mânâirea sau de palma părintelui ajunsese marea șansă și marea calitate, și marea fericire a vieții.” Aceste rânduri se referă la unul dintre personajele romanului, Anghel Tocsobie. Exploatând paradoxul, Dinu Săraru atacă astfel tema de fond a trilogiei: rolul dosarului de Cadre în epuizarea energiilor inițiale ale regimului. Autorul e înainte de toate scriitor. Sub acest semn, atotputernicia dosarului de Cadre e surprinsă în efectele sale tragice asupra vieții individuale. Criteriile reci, birocratice, formale sfărâmă vieți, păstrându-se intacte după întâlnirea cu viața, când, de fapt, ar fi trebuit să se adapteze suple la complexitățile și subtilitățile vieții.

Tinerii de azi sau cei care n-au simțit, înainte de 1989, nevoia unei afirmări profesionale, cu greu își pot imagina ce înseamnă dosarul în viața unui om. Axat pe raportul între dosarul de Cadre și Viață, ca raport desemnând absurditatea relației dintre comunism și realitate, romanul are forța artistică de a-i convinge pe cititorii actuali de ipostaza de destin a dosarului de Cadre. Există mai întâi dosarul neamurilor: nu numai părinți și nevastă, dar și socri, unchi, verișori de-ai nevestei, surori, cumnați, verișori. În roman e povestit, nu fără cruntă ironie, cazul unui tânăr savant, om cinstit, care nu poate fi promovat în specialitatea sa, pentru că avea o mătușă plecată cândva în America, mătușă care, după fuga omului peste hotare, scârbit, deoarece nu numai că nu fusese promovat, dar, mai mult, fusese dat afară, se descoperă că murise de mult în România. Zice despre asta scriitorul: „Nici aristocrația cea mai bolnavă de trecut și de orgoliul vechimii ei nu pusese în aplicare un mecanism atât de drăcesc în descurcarea tuturor ițelor arborelui genealogic, spusese la un moment dat cineva care trebuise să respingă dosarul de promovare al unui om foarte tânăr, savant în toată puterea cuvântului și care merita pe deplin postul în care urma să fie instalat și se dovedea fundamental necesar în acel domeniu la rândul lui capital pentru știința socialistă, dar avea o mătușă, vară bună cu tatăl său, iar mătușa de sărăcie emigrase în America prin 1933–34 și i se pierduse definitiv urma”.

Din acest punct de vedere, Anghel Tocsobie, un personaj cu o ascensiune spectaculoasă în nomenclatură, se poate considera fericit: e orfan! Se poate considera fericit până la un punct. El e îndrăgostit nebunește de Alexandra Terenția Rudeanu. Femeia are însă probleme de dosar. Și ditamai șeful, secretar al CC al PCR, cum sugerează romanul, n-are cum s-o ceară de nevastă până când nu se rezolvă problema. Asta deoarece dosarul se referă nu numai la trecut, ci și la prezent. Deși un excelent manager, Tudor Cernat e suspendat din funcția de director general al Grupului Industrial, pentru că vrea să divorțeze. Mihai Călărașu, directorul general al Trustului de Construcții, un alt specialist competent, e dat afară, deoarece are o relație cu o profesoară. Și el, și femeia sunt văduvi. Pentru cei de la Cadre n-are importanță. Are importanță că sunt intimi fără să se fi căsătorit în prealabil. Veritabilele tragedii provocate de dictatura dosarului pot fi înțelese din cazul lui Manuil Păianu, secretarul cu Organizatoricul la Comitetul județean. Acestuia i se întâmplă cea mai mare nenorocire posibilă în lumea absurdă a Dosariadei: îi rămâne fata în Italia. E rapid dat afară, scos din cartierul nomenclaturii. Va muri de supărare, așa cum Mihai Călărașu se va sinucide. Scriitor prin excelență, Dinu Săraru se ocupă de aspectul omenesc al politicii dosarelor.

Analistul politic de azi însă descoperă în roman una dintre explicațiile de fond ale prăbușirii regimului. Desigur, și-n democrație e nevoie ca oamenii politici să aibă un trecut și un prezent fără probleme, ca să nu fie vulnerabili în planul imaginii publice. În comunismul românesc, și mai ales în comunismul ultimilor ani ai ceaușismului, Dosariada ia forme catastrofale pentru însăși supraviețuirea Partidului. Promovarea competențelor, a specialiștilor, chiar și a oamenilor cinstiți e blocată de criteriile formaliste, birocratice ale secțiilor de Cadre nu numai de la Partid, dar și de la toate instituțiile statului. Și cum omul din prezent n-are nicio vină c-a avut un strămoș țărănist sau proprietar de croitorie, din start angajarea forțelor personale în vederea afirmării profesionale e intimidată iremediabil. Ca să se manifeste, mulți specialiști, din presă până în știință, au nevoie de promovare, chiar și de angajare. Cum să nu se blazeze un tânăr care știe că e condamnat să nu lucreze într-un post la care râvnește, deoarece are o problemă de dosar?! În plus, adevăratele personalități au o viață personală mai complicată. Duc o viață liniștită, de regulă, mediocrii. Nu numai Partidul, dar și societatea este lipsită astfel de contribuția competențelor. Și, în aceste condiții, cum să mai supraviețuiască regimul comunist în concurență cu țările capitaliste, care nu cunosc o asemenea absurditate?! Sub raportul rigidizării criteriilor de Cadre, al transformării Dosarului într-un obstacol în calea antrenării politice și profesionale a tot ce are mai bun societatea la un moment dat, regimul ceaușist a cunoscut un traseu interesant.

La venirea în fruntea țării, Nicolae Ceaușescu a lansat o politică de flexibilizare a criteriilor de dosar, ba chiar și de punere între paranteze a acestuia. Treptat-treptat însă, pe măsura înaintării în cultul personalității, dar mai ales a ascensiunii Elenei Ceaușescu în ipostaza de responsabilă cu Cadrele, criteriile au devenit tot mai rigide, tot mai chițibușare. Iar puterea Dosarului, tot mai înspăimântătoare. În noiembrie 1989 când apare „Dragostea și Revoluția”, România se află în plin blocaj din cauza instaurării dictaturii unice a Dosarului. Ca și în cazul Protocolului, politica Dosarului nu mai ține cont de realitate. Ajunge să funcționeze în sine. La angajarea sau promovarea oamenilor, personalitatea dispare, pentru a-i lua locul hârtiile. Hârtiile de la dosar! Se vor împlini, nu peste mult timp, 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989 (n.r. - la data la care a fost redactată prefața). Se va discuta din nou despre rolul celor ieșiți în stradă. Despre rolul românilor și rolul străinilor. Ar fi cazul cred, să se discute și despre rolul Partidului în propria sa prăbușire peste noapte. Dezbaterea asupra trilogiei lui Dinu Săraru ar fi un punct de plecare. Un punct necesar.

Ion CRISTOIU Septembrie 2004


 



Mai multe titluri din categorie

Program special de Ziua Unirii Principatelor Române, la Casa Artelor "Dinu Lipatti"

Program special de Ziua Unirii Principatelor Române, la Casa Artelor "Dinu Lipatti"
Casa Artelor „Dinu Lipatti” deschide în acest an Programul „Lipatti Special” dedicat persoanelor cu nevoi speciale și însoțitorilor acestora realizând, în premieră, evenimente culturale cu traducere în...

Trei autoare pe care să le citești dacă vrei să descoperi romanele de dragoste

Trei autoare pe care să le citești dacă vrei să descoperi romanele de dragoste
Dragostea a fost dintotdeauna un subiect de interes pentru pasionații de lectură, iar marea provocare a scriitorilor a fost să se ridice deasupra clișeelor și să își surprindă cititorii cu povești...

Prietenul… o carte despre iubirea cu un terorist

Prietenul… o carte despre iubirea cu un terorist
Pe piața de carte începe să se impună un nou gen literar care îmbină realismul contemporan cu tendințele momentului și corectitudinea politică. Romanul „Prietenul”, de Joakim Zander, ne aduce în prim-plan...

Bach, inteligență artificială și baroc SF în noul video semnat Daniel Dorobanțu

Bach, inteligență artificială și baroc SF în noul video semnat Daniel Dorobanțu
Galerie Foto Cele șase Suite Pentru Violoncel BWV 1007-1012 de Johann Sebastian Bach sunt unele dintre cele mai recunoscute și frecvent interpretate compoziții scrise vreodată pentru violoncel solo. Bach le-a compus cel mai...

Cele mai așteptate 10 cărți în 2021 de la Editura Litera

Cele mai așteptate 10 cărți în 2021 de la Editura Litera
The Maidens, Alex Michaelides  Fanii thrillerului absolut - Pacienta tăcută - se pot bucura de un nou bestseller sub semnătura autorului. Alex Michaelides compune o nouă poveste fascinantă de suspans...

Ultimul interviu cu Ruxandra Garofeanu

Ultimul interviu cu Ruxandra Garofeanu
Galerie Foto Criticul şi istoricul de artă Ruxandra Garofeanu: „Pentru a atinge perfecţiunea îţi trebuie modele şi un har aparte Critic și istoric de artă, realizatoare de emisiuni de televiziune, atașată emisiunilor...

Curtea Veche Publishing: cei mai citiți autori în 2020

Curtea Veche Publishing: cei mai citiți autori în 2020
Galerie Foto În 2020, apetitul mai ridicat pentru lectură s-a putut vedea și în diversitatea autorilor români preferați de cititori. Pe primul loc s-au aflat autorii pentru copii Alex și Cristina Donovici, creatorii...

Cele mai vândute și cele mai furate cărți din rețeaua CLB în 2020

Cele mai vândute și cele mai furate cărți din rețeaua CLB în 2020
Compania de Librării București (CLB), cel mai longeviv lanț de librării din România, intrată în cel de-al 71-lea an de activitate, a realizat recent analiza datelor de vânzări pentru domeniul carte pe anul...

Jim Carrey a împlinit 59 de ani

Jim Carrey a împlinit 59 de ani
Jim Carrey a împlinit astăzi 59 de ani. El este cunoscut pentru roluri precum cel din „Masca” (1994), „Ace Ventura, Detectivul lui peşte” (1994), „Liar Liar” (1997) sau „Yes Man” (2008). În 1979,...

A fost ziua lui Eminescu. Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie 2021

A fost ziua lui Eminescu. Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie 2021
Galerie Foto Oricât de complicat este să sărbătorim Ziua Națională a Culturii în România și să dăm amploare unor evenimente artistice și culturale dedicate marelui poet universal Eminescu, în vremuri de pandemie,...

Magdalena Popa Buluc în dialog cu George Banu: „Covid-ul afectează nu doar plămânii, ci și… spiritul”

Magdalena Popa Buluc în dialog cu George Banu: „Covid-ul afectează nu doar plămânii, ci și… spiritul”
Galerie Foto De când nu ne-am văzut, de mai bine de un an de zile, a venit peste noi pandemia. Cum ai trăit anul acesta, pe care tocmai l-am încheiat? A fost un an blestemat pentru toți. Dar tu ai reușit să învingi și de dat...

Profesorul şi violoncelistul Marin Cazacu a primit ordinul „Meritul Cultural” în numele Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”

Profesorul şi violoncelistul Marin Cazacu a primit ordinul „Meritul Cultural” în numele Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”
Galerie Foto În urma ceremoniei desfăşurate la Palatul Cotroceni în ziua de 15 ianuarie, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, mai multe personalităţi ale vieţii culturale au participat la festivitatea prin care Preşedintele...

Eveniment online de excepție dedicat Zilei Culturii Naționale

Eveniment online de excepție dedicat Zilei Culturii Naționale
Primăria Municipiului București, prin Teatrul Dramaturgilor Români, a organizat un eveniment online de excepție dedicat Zilei Culturii Naționale. Spectacolul aniversar, structurat în două părți, a propus...

România văzută de Eminescu. Despre școală, biserică, parlament, cultură, armată, fiscalitate, judecători, imigranți, americanism

România văzută de Eminescu. Despre școală, biserică, parlament, cultură, armată, fiscalitate, judecători, imigranți, americanism
Galerie Foto Textele și comentariile pe care vi le prezentăm astăzi au fost extrase din lucrarea „Eminescu. Articole politice”, volumele I, II, III, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă....

Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită la Televiziunea Română prin numeroase programe speciale ce vor fi transmise pe toate posturile sale

Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită la Televiziunea Română prin numeroase programe speciale ce vor fi transmise pe toate posturile sale
Galerie Foto Vineri, 15 ianuarie, aniversăm 171 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu şi serbăm Ziua Culturii Naţionale urmărind, la TVR1, TVR2, TVR3, TVR Internaţional şi TVR MOLDOVA diversele emisiuni, documentare,...
Serviciul de email marketing furnizat de