x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Rolul partidului comunist în propria sa prăbușire din 1989

0
26 Noi 2020 - 16:35
Rolul partidului comunist în propria sa prăbușire din 1989
Vezi galeria foto

Începând cu 2 decembrie, Jurnalul vă oferă cele trei volume ale Trilogiei „Dragostea și Revoluția”, de Dinu Săraru. Până la apariția volumelor pe piață vă lăsăm să vă delectați cu prefața redactată de ziaristul Ion Cristoiu în septembrie 2004, odată cu reeditarea excepționalei analize a lui Dinu Săraru despre căderea sistemului comunist. Azi prima parte: Romanul ghinionului asbolut și Confruntarea dintre reformiștim și conservatori.

Romanul ghinionului absolut

În noiembrie 1989, apărea la Editura Eminescu romanul lui Dinu Săraru, „Dragostea și Revoluția”. Celor două volume anterioare, „Toamna roșie” (1981) și „Cei care plătesc cu viața” (1986), autorul le adaugă unul și ultimul, „Speranța”, încheiat la 31 iulie 1989, altfel spus, în miezul anului când s-a prăbușit comunismul și, prin asta, și lumea din trilogie, cea a activiștilor de partid. Primele două volume ale trilogiei fuseseră destul de bine primite de critică, gata să salute în Dinu Săraru pe cel mai bun romancier politic al momentului, înțelegând prin romancier politic scriitorul care-și propune să abordeze cu precădere politica, nu numai pentru a-i desluși esența, dar și pentru a o influența prin teze a căror demonstrare poate atinge, la un moment dat, tezismul sacrificator de estetic. Atât partea a treia, cât și trilogia, acum disponibilă judecății critice de ansamblu, nu erau nici mai bune, nici mai rele decât aparițiile anterioare, cea din 1981 și cea din 1986. Și cu toate acestea, „Dragostea și Revoluția”, titlu sub care sunt așezate cele trei volume, nu beneficiază de nicio cronică mai mult sau mai puțin literară. Explicația neobișnuitei tăceri din jurul romanului e dată de contextul social-politic al apariției sale. Suntem în noiembrie 1989. Peste puțin timp, va avea loc întâlnirea Bush – Gorbaciov de la Malta. Urmarea marii negustorii a secolului, cum i-am putea spune întâlnirii, comunismului i se decide prohodul. Gorbaciov își semnează, fără s-o știe, sfârșitul ca om politic, iar N. Ceaușescu e împușcat la Târgoviște. Bănuind sfârșitul sistemului, mulți literați își pregăteau deja pașaportul pentru a trece dincolo de Ceaușescu, într-un nou regim. Sporesc spectaculos actele de așa-zisă disidență, mulți inși liniștiți până atunci, ba chiar și slujbași conștiincioși ai culturii și propagandei ceaușiste trezindu-se peste noapte cu nevoia de a fi cârtitori cât mai expliciți. Alții, mai prudenți, își drămuiau riguros atitudinile publice, obsedați să nu iasă compromiși din afacerile zilei. Explicabil în acest context de ce romanul n-a avut parte de o primire cât de cât normală în presa strict literară a vremii. A comenta un roman despre activiști trecea, în noiembrie 1989, drept un act de obedienț față de un Partid căruia i se prefigura deja sfârșitul. Deși ancorat în realitatea vieții interne a nomenclaturii, „Dragostea și Revoluția” n-a beneficiat de consemnări nici în presa de partid. Și în acest caz, explicația e simplă. Romanul aborda cu îndrăzneală câteva dintre problemele acute ale Partidului Comunist Român de la momentul respectiv, probleme care, contrar imaginii tendențioase de azi, se dezbăteau, totuși, în cercuri restrânse, de către activiștii de partid. Din nefericire pentru destinul cărții, regimul Ceaușescu ajunsese în noiembrie 1989 la ultima sa formă de rigiditate dogmatică: la ceea ce „Dragostea și Revoluția” va numi, cu o deosebită forță intuitivă, realitatea Protocolului. Într-un asemenea climat de rutină perfectă, de rotire continuă a formelor goale, cum să se vorbească în presa de partid despre problemele politicii PCR ridicate de un roman? Dar chiar dacă ar fi avut cineva minima energie de a fi și altfel decât rutinier, chestiunile atacate de scriitor erau mai mult decât îndrăznețe, erau periculoase de-a dreptul prin raportare la tot ceea ce se petrecea în alte partide comuniste: confruntarea dintre reformiști și conservatori, strădaniile de a adapta comunismul la necesitățile de instrument mult mai suplu în captarea vieții, presiunea exercitată de tânăra generație asupra structurilor anchilozate. „Speranța”, ultimul volum, încheiat în iulie 1989, dă seamă de o revoltă a tinerilor împotriva sistemului. În limitele cenzurii drastice din 1989, autorul sugerează că înmormântarea unui activist, victimă a Dosariadei, se transformă până la urmă într-o manifestație de protest. Dar chiar și acolo unde poate spune de-a dreptul, textul e surprinzător dacă ținem cont de context. Tinerii de la Grupul Industrial sunt mai mult decât agresivi în nemulțumirea față de formalismul devastator al regimului. Ei ajung să-i ceară socoteală până și prim- secretarului Județenei de partid. Nu întâmplător, ultimei părți a romanului i se spune „Speranța”. Supus exigențelor de roman politic, „Dragostea și Revoluția” se concentrează pe demonstrarea artistică a unei teze. „Speranța” vrea să spună că tânăra generație e speranța pentru scoaterea Partidului din anchilozare. Să fi pariat Dinu Săraru, în 1989, pe echipa de tineri din jurul lui Nicu Ceaușescu? Posibil. Cum e la fel posibil ca „Speranța” să însemne tineretul în general, odată ce un personaj, Comana Dobromir, care nu e nici membru UTC, nici membru de partid, spune răspicat prim-secretarului Județenei că nu vrea să facă politică. O asemenea declarație e în 1989 mai mult decât curajoasă. A face politică presupunea a fi înscris într-una din instituțiile comuniste ale vremii. Să fi introdus Dinu Săraru un personaj prin care să ne sugereze că erau și tineri ostili comunismului? Ghinionul își spune cuvântul și în destinul romanului după decembrie 1989. Autorul trece un timp printr-o ostracizare impusă de adversarii săi literari. Înainte vreme, sub Ceaușescu, grupările de interese din lumea scriitorilor foloseau etichetarea politică pentru a se lichida reciproc. Reducerea la tăcere a adversarului se făcea prin denunțarea lui drept vândut imperialismului american, mai întâi, și vândut ungurilor, mai apoi. Nimic nou în moravurile de mujdei ale inteligenței noastre, adânc balcanizate, după căderea lui Ceaușescu.

Împotriva adversarilor se va folosi acum etichetarea drept colaboraționist cu Autoritățile Comuniste. Valoarea literară a operei e dinadins confundată cu valoarea cetățenească a autorului. Explicabilă în acest context tăcerea de mormânt în care zace îngropat romanu „Dragostea și Revoluția” timp de 15 ani. Îmblânzirea treptată a moravurilor, având drept efect principal scoaterea talibanilor anticomuniști din viața politică a țării, a dus la o revenire în primplan a personalității lui Dinu Săraru ca manager cultural. „Dragostea și Revoluția” n-a beneficiat însă de această schimbare. Romanul continuă să fie victima unei duble prejudecăți. Prima și cea mai importantă: reducerea perioadei comuniste la subiect exclusiv de negări apodictice. În timp ce Occidentul ne oferă deja o bogată literatură de radiografie calmă, rece a mecanismelor sistemului, pe ambele maluri ale Dâmboviței continuă să se practice oripilarea ostentativă. Veta din „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale nu ostenește în a se afișa ziua întreagă drept rușinoasă. Fără a se da în lături de la a se oferi noaptea amantului numit Chiriac. Asemănător, intelectualii noștri, vecini cu manelele de pe malul Bosforului, duc mâna la nas când aud de comunism. Cultivând însă cu brio, în asumarea lumii, păgubosul fanatism comunist. Pe acest fond de respingere ostentativă a regimului anterior, cine să mai aibă curiozitatea de a se apleca asupra unui roman cu și despre activiștii comuniști?! Romanul lui Dinu Săraru a fost și victima unei alte prejudecăți postdecembriste: respingerea din start a unei opere de artă pornind de la tematica abordată. N-are importanță că o carte tratează cu inteligență tema realităților din interiorul Partidului Comunist. Nimeni nu caută a o iscodi teoretic. Funcționează, dezastruos pentru cultură, prejudecata că a scrie despre comuniști nu poate fi decât un act comunist. Și, totuși, „Dragostea și Revoluția” merită nu numai reeditată, dar și discutată. Scrisă între 1981 și 1989, cartea surprinde nu numai lumea activiștilor comuniști, dar și realitatea țării, într-una din cele mai interesante etape de destin. Etapa în care se adâncește prăpastia dintre evoluția realității și evoluția Partidului Comunist. În timp ce realitatea internă și internațională reclamă imperios o evoluție a politicii în direcția pragmatismului, a supleței mijloacelor, Partidul condus de Nicolae Ceaușescu evoluează fatal spre ideologizarea absolută, de tip stalinist, spre anchilozarea totală. Sesizând discrepanța pe cale de a deveni prăpastie, toate partidele comuniste din jur angajează la nivelul instanțelor conducătoare dezbateri publice asupra mijloacelor de asumare a realității și de acțiune asupra acesteia. Condiții specifice României au făcut ca această dezbatere să nu aibă loc la noi. „Dragostea și Revoluția” ne dovedește însă că la nivelul Partidului existau, totuși, dezbateri contradictorii intense, chiar dacă ele nu căpătau expresie publică. Refuzul conducerii de la vârf de a admite asemenea dezbateri e sesizat rapid de scriitorul Dinu Săraru. La vremea apariției editoriale a romanului, cititorii și criticii nu cunoșteau finalul telenovelei numite regimul Ceaușescu. Acum, când îl știm deja, avem una dintre explicațiile spectaculoasei căderi a comunismului românesc în decembrie 1989. Dezvăluind și alte tare ale Partidului Comunist Român – între care se numără transformarea Formei, a Protocolului într-un substitut al Conținutului, al Realității – „Dragostea și Revoluția” dezvăluie o cauză de fond a rapidității cu care regimul Ceaușescu s-a prăbușit în decembrie 1989. E vorba de o cauză internă, mai puțin sau chiar deloc sesizată în ultimii 14 ani, dominați de insistența pe rolul cauzelor exterioare sistemului – de la curajul celor ieșiți în stradă până la intrigile serviciilor secrete străine. Această cauză internă se numește anchilozarea totală a politicii comuniste. S-a vorbit și se vorbește de o explozie a regimului Ceaușescu în decembrie 1989. „Dragostea și Revoluția” ne impune să vorbim și despre implozia regimului.

Confruntarea dintre reformiști și conservatori

S-a încetățenit până la ambiția de a fi axiomă teza că înainte de 1989 Partidul Comunist Român a fost o unitate de monolit în jurul mărețului drapel al cultului personalității. Asumată de așa-zișii disidenți interesați în a face odios ceea ce ei pretind azi a fi fost Partidul Comunist, teza e împărtășită și de echipa care a preluat puterea după decembrie 1989. Făcând figură de ostracizat, Ion Iliescu avea tot interesul ca Partidul să apară drept sediul absolut al unor conservatori primitivi, staliniști întârziați în lumea de la finele mileniului II. În realitate însă Partidul n-a fost de granit. El a cunoscut confruntarea dintre reformiști și conservatori, dintre cei care credeau într-un comunism modern, pragmatic, și cei care se încăpățânau în tiparele dogmelor, în clișeele stalinismului birocratic. Partidele comuniste din alte țări socialiste au beneficiat de radiografi lucide, scutite de demagogia anticomunistă, menite a explica formula „implozia comunismului”, preferată de mulți autori formulei „răsturnarea comunismului”, dar mai ales formulei pompoase „Revoluțiile din 1989”. Potrivit acestor radiografii, în toate țările comuniste, inclusiv în Uniunea Sovietică, după 1980 conștiința crizei de sistem devine tot mai acută la nivelul nomenclaturii. Anii anteriori fuseseră peste tot, de la Sofia până la Berlin, anii unei deschideri către Occident. În efortul de a face față dificultăților economice tot mai mari pe fondul brejnevismului sovietic, regimurile socialiste s-au înglodat în datorii externe. Au fost importate din Occident tehnologii de ultimă oră, s-au introdus elemente ale progresului tehnico-științific. Mânuirea acestor mașinării a cerut un alt tip de nomenclaturist. Era nevoie acum de inși bine pregătiți chiar în Occident, de veritabili tehnocrați. Doar aceștia erau în stare să asigure productivitatea și calitatea cerute de ambiția tuturor regimurilor socialiste de a pătrunde cu produse proprii pe piața capitalistă. Noua generație de nomenclaturiști nu mai împărtășește însă credința oarbă a părinților fondatori. Mulți dintre ei provin din familii de activiști cu stagii, foști ilegaliști chiar. Copilăria și adolescența îi puseseră în contact, grație părinților, cu mizeriile bătăliilor din Aparat, cu meschinăriile celor pe care clasa muncitoare și țărănimea muncitoare îi vedeau doar în portrete. Proveniența, accesul la informații neoficiale, la cărți care spuneau adevărul despre comunism i-au lecuit definitiv de boala credinței în idealul bolșevic. Alții sunt specialiști în diferite domenii. Pentru aceștia carnetul de partid devine la fel de obligatoriu ca și carnetul de conducere. Ca să se afirme profesional, ca să conducă unități economice, ca să meargă la perfecționare în străinătate, au nevoie de calitatea de comunist și, nu de puține ori, chiar de cea de nomenclaturist. Această nouă generație, interesată în reforme, veritabilă „gropară a comunismului”, a existat și în România. Cu o singură deosebire: în bătălia angajată împotriva bătrânilor, a conservatorilor, ea a căutat să și-l atragă pe Nicolae Ceaușescu. Nici conservatorii, nici reformiștii nu-l iau drept adversar pe atotputernicul Conducător. În viziunea celor două tabere, Nicolae Ceaușescu era deasupra. El nu putea fi contestat. Și nu numai pentru că era atotputernic. Dar și pentru că în opera lui, la fel ca și-n opera lui Lenin, se puteau găsi argumente solide pentru ambele tabere. Din nefericire pentru România, pe măsura înaintării în vârstă, Nicolae Ceaușescu se predă cu totul taberei bătrânilor. Congresul al XIV-lea din 20-24 noiembrie 1989 a fost momentul de declic în procesul divorțului dintre Ceaușescu și reformiști. S-a mai sperat că dacă nu se va retrage, lăsând locul lui Nicu Ceaușescu, Secretarul General își va împrospăta măcar echipa cu tineri. N-a făcut-o. Congresul al XIV-lea a fost semnalul că e un om pierdut. Și momentul care a pregătit nomenclatura pentru discreta părăsire a lui Ceaușescu din decembrie 1989. Firește, căderea Conducătorului era inevitabilă. Dar poate altfel ar fi stat lucrurile, dacă în punctele cheie ale puterii din decembrie 1989 nu s-ar fi aflat tot ce avea mai tălâmb, mai obtuz, mai mediocru Partidul Comunist Român de la ora respectivă. Existența unei grupări sau mai degrabă a unei generații reformiste e probată de succesul social-politic postdecembrist al multora dintre cei care fuseseră în rândul doi al nomenclaturii. S-a pus deseori întrebarea cum se explică faptul că FSN a reușit să domine ani întregi scena politică din România, în timp ce, în alte țări din Est, fostele partide comuniste sau urmașele acestora, botezate la iuțeală social-democrate sau socialiste, au fost nevoite să cedeze puterea altor forțe. Nostalgicii puterii dobândite fără niciun efort, ai puterii puse pe tavă de popor numai și numai pentru că ei au un trecut luminos, s-au grăbit să invoce manevrele echipei FSN-iste, între care primul loc e ocupat de convocarea minerilor. În contracararea acțiunilor puse la cale de Opoziție, lucrătoarele de la APACA, muncitorii de la IMGB, minerii din Valea Jiului au fost chemați. Cei ce vor să-și justifice neputința aduc de îndată precizarea: au fost aduși. Chemați, aduși, veniți din proprie răspundere, n-are importanță. Important e că au răspuns chemării. Asta înseamnă că echipa Iliescu se bucura de o mult mai mare simpatie populară decât echipa Coposu. Dacă n-ar fi fost așa, atunci ar fi inutilă întrebarea: dar în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 de ce n-au venit muncitorii să contramanifesteze în Piața Universității? Sub același semn, al strădaniei de a-și argumenta slăbiciunea, foștii nomenclaturiști de vârf spun că muncitorii din dimineața lui 22 decembrie 1989 au fost aduși. S-ar putea ca muncitorii să fi fost incitați, chemați, convocați. N-are importanță. Are importanță c-au pornit spre centru nu pentru a-l apăra pe Nicolae Ceaușescu, ci pentru a-l da jos. Forța Frontului Salvării Naționale, care nu-i altceva decât un Partid Comunist Român reformat românește, adică original, s-a datorat tocmai acestei nomenclaturi de rangul al doilea și al treilea, salvată de la moarte politică tocmai de încăpățânarea lui Ceaușescu de a o ține departe de putere. Spre deosebire de alte țări, România lui 1989 n-a avut reformiști în posturi cheie, la putere adică, ci în posturi marginale, trași pe linie moartă. Astfel că populația nu i-a identificat cu dictatura ceaușistă. Și, în plus, n-au avut prilejul de a se epuiza în exercițiul puterii, așa cum s-a întâmplat cu reformiștii din alte țări. Scrisă și publicată între 1981–1989, anii dezbaterilor publice dintre reformiști și conservatori în țările socialiste, trilogia lui Dinu Săraru surprinde nu numai controversa, dar și bătălia dintre reformiști și conservatori din Partidul Comunist Român. Desigur, faptul nu capătă expresie publică așa cum s-a petrecut în alte țări. El există însă. În multe chestiuni ale momentului, la nivelele comitetelor județene, ale activului se angajează controverse în chestiunea politicii pe care trebuie s-o ducă Partidul în România ultimelor decenii ale secolului. Scriitor de sorginte camilpetresciană, Dinu Săraru dă acestei bătălii expresia confruntării dintre Idee și Viață, dintre Principii și Realități. O nouă generație de activiști pune în discuție rigiditatea principiilor, încăpățânarea de a rămâne în dogme închistate. Directorul general al Grupului Industrial din județul în care se petrece acțiunea e suspendat din funcție, pentru că divorțează de nevastă-sa. Spre deosebire de alți activiști, el nu se resemnează. Pornește o bătălie energică împotriva deciziei. Și nu atât pentru că-l afecta, ci pentru că o știa izvorâtă dintr-o politică greșită. O politică disprețuind complexitatea realității. Citite cu atenție, vorbele și acțiunile lui Tudor Cernat, Mihai Călărașu, Niculae Mihalache, Adrian Fierbințeanu dezvăluie o viziune suplă, pragmatică asupra politicii pe care ar trebui să și-o asume Partidul Comunist Român, nu prea diferită de cea expusă public, în aceeași perioadă, de reformiștii din celelalte partide comuniste. De remarcat că reformiștii din carte sunt toți din domeniul producției. Sunt, într-un cuvânt, tehnocrați. Respectând adevărul vieții, Dinu Săraru crede că reformismul nu-i apanajul exclusiv al nou-veniților. Un activist mai vechi, militant comunist chiar din anii ’45–’47, prim-secretarul Dumitru Dumitru se poate adapta la exigențele realității. Fanaticul de acum câteva decenii (incendiase un conac pentru simplul motiv că aparținea clasei exploatatoare) se înțelepțește prin experiența dată de contactul inteligent cu viața. De cealaltă parte a baricadei sunt activiștii care se cramponează de formulele dogmatice, învechite: un Manuil Păianu, un David Visarionovici Cezar. Și aici Dinu Săraru are subtilitatea de a nu-i prezenta dogmatici doar pe cei vechi. Un nou venit, Anghel Tocsobie (prefigurând prin ambiția devoratoare pe Coriolan Pomposu din „Ciocoii noi cu bodyguard”), e un dogmatic mascat de cultură și inteligență.

 


 



Mai multe titluri din categorie

Program special de Ziua Unirii Principatelor Române, la Casa Artelor "Dinu Lipatti"

Program special de Ziua Unirii Principatelor Române, la Casa Artelor "Dinu Lipatti"
Casa Artelor „Dinu Lipatti” deschide în acest an Programul „Lipatti Special” dedicat persoanelor cu nevoi speciale și însoțitorilor acestora realizând, în premieră, evenimente culturale cu traducere în...

Trei autoare pe care să le citești dacă vrei să descoperi romanele de dragoste

Trei autoare pe care să le citești dacă vrei să descoperi romanele de dragoste
Dragostea a fost dintotdeauna un subiect de interes pentru pasionații de lectură, iar marea provocare a scriitorilor a fost să se ridice deasupra clișeelor și să își surprindă cititorii cu povești...

Prietenul… o carte despre iubirea cu un terorist

Prietenul… o carte despre iubirea cu un terorist
Pe piața de carte începe să se impună un nou gen literar care îmbină realismul contemporan cu tendințele momentului și corectitudinea politică. Romanul „Prietenul”, de Joakim Zander, ne aduce în prim-plan...

Bach, inteligență artificială și baroc SF în noul video semnat Daniel Dorobanțu

Bach, inteligență artificială și baroc SF în noul video semnat Daniel Dorobanțu
Galerie Foto Cele șase Suite Pentru Violoncel BWV 1007-1012 de Johann Sebastian Bach sunt unele dintre cele mai recunoscute și frecvent interpretate compoziții scrise vreodată pentru violoncel solo. Bach le-a compus cel mai...

Cele mai așteptate 10 cărți în 2021 de la Editura Litera

Cele mai așteptate 10 cărți în 2021 de la Editura Litera
The Maidens, Alex Michaelides  Fanii thrillerului absolut - Pacienta tăcută - se pot bucura de un nou bestseller sub semnătura autorului. Alex Michaelides compune o nouă poveste fascinantă de suspans...

Ultimul interviu cu Ruxandra Garofeanu

Ultimul interviu cu Ruxandra Garofeanu
Galerie Foto Criticul şi istoricul de artă Ruxandra Garofeanu: „Pentru a atinge perfecţiunea îţi trebuie modele şi un har aparte Critic și istoric de artă, realizatoare de emisiuni de televiziune, atașată emisiunilor...

Curtea Veche Publishing: cei mai citiți autori în 2020

Curtea Veche Publishing: cei mai citiți autori în 2020
Galerie Foto În 2020, apetitul mai ridicat pentru lectură s-a putut vedea și în diversitatea autorilor români preferați de cititori. Pe primul loc s-au aflat autorii pentru copii Alex și Cristina Donovici, creatorii...

Cele mai vândute și cele mai furate cărți din rețeaua CLB în 2020

Cele mai vândute și cele mai furate cărți din rețeaua CLB în 2020
Compania de Librării București (CLB), cel mai longeviv lanț de librării din România, intrată în cel de-al 71-lea an de activitate, a realizat recent analiza datelor de vânzări pentru domeniul carte pe anul...

Jim Carrey a împlinit 59 de ani

Jim Carrey a împlinit 59 de ani
Jim Carrey a împlinit astăzi 59 de ani. El este cunoscut pentru roluri precum cel din „Masca” (1994), „Ace Ventura, Detectivul lui peşte” (1994), „Liar Liar” (1997) sau „Yes Man” (2008). În 1979,...

A fost ziua lui Eminescu. Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie 2021

A fost ziua lui Eminescu. Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie 2021
Galerie Foto Oricât de complicat este să sărbătorim Ziua Națională a Culturii în România și să dăm amploare unor evenimente artistice și culturale dedicate marelui poet universal Eminescu, în vremuri de pandemie,...

Magdalena Popa Buluc în dialog cu George Banu: „Covid-ul afectează nu doar plămânii, ci și… spiritul”

Magdalena Popa Buluc în dialog cu George Banu: „Covid-ul afectează nu doar plămânii, ci și… spiritul”
Galerie Foto De când nu ne-am văzut, de mai bine de un an de zile, a venit peste noi pandemia. Cum ai trăit anul acesta, pe care tocmai l-am încheiat? A fost un an blestemat pentru toți. Dar tu ai reușit să învingi și de dat...

Profesorul şi violoncelistul Marin Cazacu a primit ordinul „Meritul Cultural” în numele Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”

Profesorul şi violoncelistul Marin Cazacu a primit ordinul „Meritul Cultural” în numele Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”
Galerie Foto În urma ceremoniei desfăşurate la Palatul Cotroceni în ziua de 15 ianuarie, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, mai multe personalităţi ale vieţii culturale au participat la festivitatea prin care Preşedintele...

Eveniment online de excepție dedicat Zilei Culturii Naționale

Eveniment online de excepție dedicat Zilei Culturii Naționale
Primăria Municipiului București, prin Teatrul Dramaturgilor Români, a organizat un eveniment online de excepție dedicat Zilei Culturii Naționale. Spectacolul aniversar, structurat în două părți, a propus...

România văzută de Eminescu. Despre școală, biserică, parlament, cultură, armată, fiscalitate, judecători, imigranți, americanism

România văzută de Eminescu. Despre școală, biserică, parlament, cultură, armată, fiscalitate, judecători, imigranți, americanism
Galerie Foto Textele și comentariile pe care vi le prezentăm astăzi au fost extrase din lucrarea „Eminescu. Articole politice”, volumele I, II, III, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă....

Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită la Televiziunea Română prin numeroase programe speciale ce vor fi transmise pe toate posturile sale

Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită la Televiziunea Română prin numeroase programe speciale ce vor fi transmise pe toate posturile sale
Galerie Foto Vineri, 15 ianuarie, aniversăm 171 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu şi serbăm Ziua Culturii Naţionale urmărind, la TVR1, TVR2, TVR3, TVR Internaţional şi TVR MOLDOVA diversele emisiuni, documentare,...
Serviciul de email marketing furnizat de