Tatiana de Rosnay - Vieţi secrete (fragmente)

Tatiana de Rosnay, scriitoarea franceza contemporana cea mai citita in lume la ora actuala, ne propune un nou roman emotionant si plin de suspans. Vieti secrete, povestea unei familii moderne si a legaturilor invizibile care o tin unita, se bucura de un succes international rasunator, pe masura celui repurtat de primul roman in limba engleza al autoarei, Se numea Sarah (Litera, 2010), pu­blicat in aproape 40 de tari si vandut in peste 4 milioane de exemplare.
Aflata impreuna cu fratele ei Antoine pe Insula Noirmoutier, locul unde familia lor

petrecuse multe zile de vacanta fericite la malul marii, Melanie isi amin­teste brusc ceva neasteptat si tulburator despre ultima vara petrecuta acolo. La plecarea din insula, exact in momentul in care se hotaraste sa-i impar­ta­seasca fratelui sau secretul, are loc un accident de masina, iar Melanie este grav ranita. Singur, cu­prins de spaima, in timp ce asteapta in fata blocului operator, Antoine se confrunta pentru prima data cu propria existenta: parasit de sotie, fara sa-si poata intelege copiii adolescenti, plictisit de meseria pe care o are si tira­nizat inca de propriul tata. Si intrebandu-se, in ace­lasi timp, oare ce martu­risire teribila voia sa-i faca sora sa.
Penduland intre suspans, drama si emotie, Vieti secrete contureaza portretul unui barbat tulburat, avand sentimentul esecului pe toate planurile – ca fiu, ca sot, ca frate si ca tata – si aflat in fata unor intrebari chinuitoare: cat de bine isi cunoaste, de fapt, fami­lia? Cat de bine se cu­noaste, de fapt, pe sine?

Vieti secrete
Capitolul I
Sunt condus intr-o camera mica si mohorata, invitat sa iau loc si sa astept. Sase scaune maro goale, din plastic, sunt asezate fata in fata pe linoleumul ponosit. Intr-un colt, o planta verde de plastic, cu frunze lucioase acoperite de praf. Fac ce mi s-a spus. Ma asez. Coapsele imi tremura. Imi simt palmele lipicioase si gatul uscat. Capul imi zvacneste. 'Ar trebui sa-l sun pe tata acum, ar trebui sa-l sun pana nu e prea tarziu', ma gandesc, dar mainile nu fac nici efort sa scoata telefonul din buzunarul blugilor. Sa-l sun pe tata si sa-i spun ce? Cum sa-i spun?

Lumina e suparatoare – dungi stralucitoare de neon care brazdeaza tavanul. Peretii galbui sunt crapati. Stau acolo, amortit. Neajutorat. Pierdut. Tanjesc dupa o tigara. Ma intreb daca o sa mi se faca rau si o sa vars cafeaua amara si briosa ranceda pe care le-am mancat cu doua ore in urma.

Inca mai aud scrasnetul rotilor si simt smucitura brusca a masinii cand a virat brusc la dreapta, de­rapand in parapet. Si tipatul ei. Inca o mai pot auzi tipand.
Cati oameni au asteptat aici, ma gandesc. Cati oameni au stat unde stau eu acum, asteptand vesti despre cei dragi. Nu pot sa nu-mi imaginez cate au vazut peretii acestia galbeni ca icterul. Si ce stiu. Ce-si amintesc. Lacrimi, tipete sau usurare. Speranta, durere sau bucurie.
Minutele se scurg. Ma uit la cadranul rotund al unui ceas murdar aflat deasupra usii. Nu am altceva de facut decat sa astept.
Dupa vreo jumatate de ora intra o asistenta. Are o fata prelunga, de cal, brate albe si sfrijite.

– Monsieur Rey?
– Da, spun eu, cu inima stransa.
– Trebuie sa completati aceste hartii. Cu datele ei.
Imi inmaneaza doua foi si un pix.
– Totul e in regula?, murmur eu.
Vocea imi suna subtire si incordata.
Ma masoara cu ochii aposi, lipsiti de gene.
– Va va spune doctorul. Urmeaza sa vina.

Si pleaca. Are un fund plat si trist.
Intind foile pe genunchi, cu degetele tremurand.
Numele, data si locul nasterii, starea civila, adresa, numarul de asigurare sociala, numarul asi­gurarii de sanatate. Mana inca-mi tremura in timp ce scriu: 'Mélanie Rey, nascuta pe 15 august 1967 la Boulogne-Billancourt, necasatorita, cu domici­liul in Paris 75011, rue de la Roquette, nr. 49'.

Nu am nici cea mai vaga idee care e numarul de asigurare sociala a surorii mele. Sau numarul asigurarii ei de sanatate. Toate astea trebuie sa fie in geanta ei. Unde e geanta? Nu-mi amintesc nimic de geanta ei. Doar felul cum trupul ei se prabusise moale atunci cand o scosesera din masina. Cum bratele ii atarnau fara vlaga de pe marginea targii. Si iata-ma pe mine, fara vreun fir de par clintit, fara vreo vanataie, desi ma aflasem chiar langa ea. Tresar. Inca am impresia ca o sa ma trezesc din cosmar.

Asistenta revine cu un pahar de apa, pe care il golesc insetat. Are un gust metalic, statut. Ii multumesc si ii spun ca nu am numarul asigurarii sociale a lui Mélanie. Da din cap, ia hartiile si pleaca.
Minutele se tarasc. Camera e cufundata in tacere. E un spital mic dintr-un orasel, cred, in suburbiile de langa Nantes, nu sunt prea sigur unde. Duhnesc. Nu exista aer conditionat. Simt mirosul transpiratiei care mi se prelinge de la subsuori, adunandu-se in incheietura coapselor – izul asudat si puternic al disperarii si al panicii. Capul inca imi pulseaza. Incerc sa respir calm. Reusesc s-o fac vreo doua minute; apoi sentimentul ingrozitor al neputintei pune stapanire pe mine si ma copleseste.

Parisul e la mai mult de trei ore distanta. Ma intreb din nou daca ar trebui sa-l sun pe tata. Imi zic ca trebuie sa astept. Nici macar nu stiu ce va spune doctorul. Arunc un ochi la ceasul de la mana. Zece si jumatate. Ma intreb pe unde o fi tata acum. La vreo petrecere? Sau se uita la televizor in biroul lui, in timp ce Régine e in cealalta camera, vorbind la telefon si facandu-si unghiile?

Ma hotarasc sa mai astept putin. Sunt tentat sa o sun pe fosta mea sotie. Numele lui Astrid continua sa fie primul care imi apare in minte intr-o situatie stresanta sau disperata. Dar gandul ca e cu Serge, in Malakoff, in vechea noastra casa, in vechiul nostru pat, iar el raspunde invariabil la telefon, chiar si la mobilul ei, pentru Dumnezeu – 'Oh, salut Antoine, care-i treaba, omule?' – asta e prea mult pentru mine. Asa ca nu o sun, desi tanjesc sa o fac.

Stau in camera mica, sufocanta, si incerc inca o data sa raman calm. Incerc sa-mi inabus teama ce rasare in mine. Ma gandesc la copiii mei. Arno care traieste din plin perioada de revolta adolescentina. Margaux, o creatura misterioasa de paisprezece ani. Lucas, inca un copil la unsprezece ani, in comparatie cu ceilalti doi si cu hormonii lor dezlantuiti. Pur si simplu nu ma pot imagina spunandu-le: 'Matusa voastra a murit. Mélanie a murit. Sora mea a murit'. Cuvintele nu au sens. Le alung.

O alta ora se taraste lent. Stau acolo, cu capul in maini si incerc sa fac ordine in invalmaseala din mintea mea. Incep sa ma gandesc la termenele pe care le am de respectat. Maine este luni si, dupa acest week-end prelungit, sunt multe lucruri urgente de facut – antipaticul Rabagny si nenorocita de gradinita de care nu ar fi trebuit sa accept sa ma ocup, apoi Florence, asistenta ineficienta pe care stiu ca trebuie sa o concediez. Dar cum pot sa ma gandesc la asta, ma intreb, ingrozit de mine insumi. Cum pot sa ma gandesc la slujba mea acum, in momentele in care Mélanie se zbate intre viata si moarte? De ce Mélanie, ma intreb cu inima stransa.

De ce ea? De ce nu eu? Excursia asta a fost ideea mea. Cadoul meu pentru ziua ei de nastere. Aniversarea a patruzeci de ani, care o afecta atat de mult.
In cele din urma, apare o femeie de varsta mea, imbracata intr-un halat chirurgical, avand pe cap una dintre bonetele acelea mici si caraghioase de hartie pe care le poarta chirurgii. Ochi caprui inteligenti, par castaniu scurt, putin grizonant. Zambeste. Inima-mi tresalta. Sar in picioare.
– La limita, Monsieur Rey, spune ea.

Observ mici pete maronii pe halatul ei si ma intreb cu groaza daca acele pete sunt sangele lui Mélanie.
– Sora dumneavoastra va fi bine.
Spre propria-mi consternare, fata mi se schimonoseste si izbucnesc in lacrimi. Nasul imi curge. Sunt profund jenat ca plang in fata acestei femei, dar nu ma pot stapani.
– E in regula, spune ea, strangandu-ma de brat.
Are niste maini mici, patratoase. Ma impinge la loc pe scaun si se asaza langa mine. Plang cum faceam cand eram copil, in hohote profunde, din rarunchi.
– Ea conducea, nu-i asa?
Incuviintez, incercand sa-mi sterg narile umede cu dosul palmei.
– Stim ca nu consumase bauturi alcoolice. Am verificat asta. Imi puteti spune cum s-a intamplat?

Reusesc sa repet ceea ce le-am spus mai devreme celor de la politie si de la ambulanta. Ca sora mea a dorit sa conduca restul drumului spre casa. Ca era un sofer bun. Ca nu aveam niciodata emotii cand era la volan.
– Si-a pierdut cunostinta?, intreaba doctorul.
Citesc numele de pe ecusonul ei: DR BÉNÉDICTE BESSON.
– Nu.
Si atunci imi amintesc. Ceva ce nu le spusesem celor de la ambulanta, deoarece abia acum imi aduc aminte.
Ma uit la chipul ei mic si bronzat. Trasaturile mele sunt inca schimonosite de plans. Imi tin respiratia.
– Sora mea tocmai imi spunea ceva... S-a intors spre mine. Si atunci s-a intamplat. Masina a iesit de pe autostrada. S-a intamplat foarte repede.

Doctorita ma indeamna sa continui.
– Si ce va spunea?
Ochii lui Mélanie. Mainile ei strangand volanul. 'Antoine, trebuie sa-ti marturisesc ceva. Toata ziua am ezitat sa iti spun. In ultima noapte, la hotel, mi-am amintit ceva. Ceva despre...' Privirea ei, tulburata, ingrijorata. Si atunci masina iesise de pe sosea.

&

Ea adormi de indata ce reusira sa isi croiasca drum prin blocajul rutier suburban care incercuia Parisul, in care se inainta in ritm de melc. Antoine zambi cand capul ei aluneca usor, sprijinindu-se de geamul masinii. I se paru ca aude un sforait usor iesind prin gura ei intredeschisa. Fusese irascibila de dimineata, in zori, cand venise sa o ia. Ura surprizele, intotdeauna fusese astfel. El stia acest lucru, nu-i asa?

Atunci de ce naiba organiza o excursie-surpriza? Serios! Nu era suficient de rau ca schimba prefixul? Ca incerca sa-si revina dupa o despartire plina de suferinta? Ca nu fusese niciodata casatorita, nu avea copii si ca lumea ii pomenea de ceasul biologic tot la cinci minute? 'Daca mai spune cineva o data cuvantul asta, o sa-l pocnesc', suierase ea, scrasnind din dinti. Dar ideea de a petrece tot week-end-ul singura era insuportabila. Si el stia asta. Stia ca ea nu suporta gandul la apartamentul ei fierbinte si gol, aflat deasupra zgomotoasei rue de la Roquette, in timp ce prietenii plecati din oras ii lasau mesaje vesele in casuta vocala: 'Hei, Mel, ai implinit patruzeci!' Patruzeci. Ii arunca o privire. Mélanie, sora lui mai mica, facea patruzeci de ani. Parca nu-i venea sa creada. Iar el avea patruzeci si trei. Si asta era de necrezut.

Cu toate astea, ochii ridati din oglinda retrovizoare erau ai unui barbat de varsta mijlocie. Par des, grizonant, o fata prelunga si slaba. Observa ca Mélanie isi vopsea parul in castaniu. Radacinile ii erau carunte, fara putinta de tagada. Era ceva induiosator in faptul ca-si vopsea parul. De ce oare cugeta el. Atat de multe femei se vopsesc. Probabil din cauza ca era sora lui mai mica. Pur si simplu nu si-o putea imagina imbatranind. Avea inca un chip frumos. Poate era chiar mai frumoasa decat fusese la douazeci sau la treizeci de ani, pentru ca avea o osatura atat de distinsa.

Nu obosea niciodata sa o contemple pe Mélanie. Totul la ea era mic, feminin si delicat. Totul la ea – ochii verde-inchis, curbura frumoasa a nasului, zambetul de un alb uimitor, inche­ieturile subtiri si gleznele fine – ii aducea aminte de mama lor. Ei insa nu-i placea sa i se spuna ca semana cu Clarisse. Nu ii placuse niciodata asta. Dar pentru Antoine era ca si cum mama lor privea pe furis prin ochii lui Mélanie.

Continuarea in numarul viitor