Tatiana de Rosnay - Vieţi secrete (fragmente)

Tatiana de Rosnay, scriitoarea franceza con­temporana cea mai citita in lume la ora ac­tuala, ne propune un nou roman emo­ti­o­nant si plin de suspans. 'Vieti secrete', povestea unei familii moderne si a legaturilor invizibile care o tin unita, se bucura de un succes interna­tional rasunator, pe masura celui repurtat de pri­mul roman in limba engleza al autoarei, Se numea Sarah (Litera, 2010), pu­blicat in aproa­pe 40 de tari si vandut in peste 4 milioane de exemplare.

Aflata impreuna cu fra­tele ei Antoine pe Insula Noirmoutier, locul unde familia lor petrecuse mul­te zile de va­can­ta fericite la malul marii, Me­lanie isi aminteste brusc ceva ne­as­teptat si tulburator des­pre ultima vara petrecuta acolo. La plecarea din in­su­la, exact in momentul in care se ho­ta­raste sa-i im­par­ta­seas­ca fratelui ei se­cretul, are loc un accident de ma­sina, iar Me­la­nie este grav ranita. Singur, cu­prins de spaima, in timp ce asteapta in fata blo­cu­lui operator, Antoine se con­frunta pentru pri­ma data cu propria existenta: parasit de sotie, fa­ra sa-si poata intelege co­piii adolescenti, plictisit de meseria pe care o are si ti­ra­ni­zat inca de propriul tata. Si intrebandu-se, in ace­lasi timp, oare ce marturi­sire teribila voia sa-i faca sora lui.
Penduland intre suspans, drama si emotie, Vieti secrete contureaza portretul unui barbat tulburat, avand sentimentul esecului pe toate planurile – ca fiu, ca sot, ca frate si ca tata – si aflat in fata unor intrebari chinuitoare: cat de bine isi cunoaste, de fapt, fami­lia? Cat de bine se cu­noas­te, de fapt, pe sine?

Vieti secrete
Capitolul I
Uitase cat de lung era drumul de la Paris. Isi aminti de cele doua masini – Citroënul DS negru, obosit, in care erau Robert, Blanche si Solange, impreuna cu Clarisse si Mélanie, iar cealalta un Triumph nervos condus de tatal lor, mereu pufaind dintr-un trabuc, in timp ce Antoine statea pe bancheta din spate, venindu-i sa vo­mite. Le lua cam sase sau sapte ore, care includea si pranzul tihnit de la micul hotel de langa Nantes. Grand-père era deosebit de pretentios in ceea ce privea mancarea, vinul si chelnerii.

Antoine se intreba ce isi mai amintea Mélanie despre drumul acela nesfarsit. In definitiv, era cu trei ani mai mica decat el. Spusese ca nu-si mai aducea nimic aminte. Ii arunca o privire. Se oprise din fredonat si isi studia mainile cu acea expresie concentrata si serioasa care uneori il infricosa.
Era oare o idee buna, medita el. Era intr-adevar fericita ca se intorcea aici dupa toti acesti ani, revenind intr-un loc in care amintirile uitate ale copilariei inca mai staruiau, neclintite in acel moment, ca suprafata unui lac netulburat?
– Iti amintesti toate astea? intreba Antoine in timp ce masina urca rampa ampla a podului.

La dreapta lor, de-a lungul tarmului, se zareau siruri de turbine eoliene argintii.
– Nu, spuse ea. Doar ca stateam in masina si asteptam refluxul. Si ca inaintam apoi de-a lungul vadului Gois. Era distractiv. Si ca tata era atat de nerabdator fiindca grand-père iar se inselase in legatura cu venirea mareei.
Si el isi amintea cum asteptau refluxul. Asteptau ore intregi ca drumul Gois sa apara de sub valurile care se retrageau incet. Si iata-l in sfarsit, pietre de pavaj lucind ude de apa marii, un drum amfibiu de patru kilometri, presarat cu stalpi inalti de salvare cu mici platforme pentru soferii ghinionisti si pietonii surprinsi de suvoiul revarsat.
Mélanie isi puse rapid o mana pe ge­nun­chiul lui.
– Antoine, ne putem intoarce la Gois? Chiar imi doresc sa il revad.
– Bineinteles.

Se simtea entuziasmat ca ea isi amintise in sfarsit ceva. Si ceva atat de important ca Passage du Gois. Gois. Chiar si cuvantul il fascina. Pronuntat ca Boa. Era un nume vechi pentru un drum vechi.
Grand-père nu folosise niciodata noul pod. Bombanea mereu ca taxa de trecere era prea mare si ca arcul gigantic al structurii din beton strica peisajul. Asa ca ramasese fidel vadului Gois, in ciuda asteptarii lungi si a faptului ca era luat peste picior de catre fiul lui.

In timp ce se indreptau spre insula, Antoine realiza ca amintirile lui privind drumul Gois ramasesera nealterate. Putea sa si le deruleze in minte ca pe un film. Se intreba daca si Mélanie se simtea acelasi lucru. Isi reaminti de crucea mare si austera de la inceputul drumului. 'Sa aperi si sa pretuiesti', obisnuia sa murmure Clarisse, tinandu-l strans de mana. El isi aducea aminte cum statea pe tarmul insulei si privea va­lurile retragandu-se treptat in timp ce malul larg si cenusiu aparea ca prin farmec. De indata ce marea disparea suierand, malul se umplea de cautatori de scoici cu plase pentru creveti.

Isi aducea aminte cum Mélanie tropaia prin nisip cu piciorusele ei mici si cum galeata de plastic a lui Clarisse se umplea numaidecat cu moluste, scoici si melci. Tinea minte mirosul intepator si neplacut de alge, muscatura vantului sarat; bunicii lui care ii priveau, blanzi, cu chipurile imbatranite, brat la brat; parul negru si lung, fluturand, al lui Clarisse. Masinile incepeau sa zumzaie de-a lungul drumului pietruit. Noirmoutier nu mai era o insula. Ii placea ideea asta. Dar gandul ca marea revenea din nou, implacabila, era deopotriva tulburator si terifiant.

Citește pe Antena3.ro

O profesoară a fost condamnată la 25 de ani de închisoare după ce s-a aflat ce făcea cu elevii. Are și un copil cu un elev de 12 ani

Nu se satura niciodata sa asculte povestile infioratoare despre dezastrele de la Gois. Intorsi la hotelul Saint-Pierre, gradinarul, batranul père Benoit, le impartasea toate detaliile macabre. Povestea favorita a lui Antoine era cea despre accidentul din iunie 1968, in care trei membri ai unei familii se inecasera. Masina lor se blocase, in timp ce fluxul se apropia. Nu se gandi­sera sa se catere pe unul dintre stalpii de salvare. Tragedia fu­sese prezentata pe larg in ziare. Antoine nu intelegea cum era posibil ca o masina sa fie luata de ape si oamenii sa nu fie in stare sa se salveze. Asa ca batranul père Benoit il dusese sa-i arate mareea care patrundea incet in vadul Gois.

O buna perioada de timp, nu se intamplase nimic. Antoine se plictisise. Batranul père Benoit duhnea a Gitanes si a vin rosu. Apoi baiatul observase ca tot mai multi oameni se adunau in jurul lor. 'Uite, baiete', soptise batranul. 'Au venit sa vada cum se inchide Gois. In fiecare zi, cand flu­xul e maxim, oamenii vin de departe sa priveasca asta.'

Antoine vazuse ca nu mai erau masini care sa strabata drumul pietruit. La stanga lui, golful imens se umplea usor, intr-o liniste perfecta, precum un imens lac transparent. Apa parea mai adanca si mai intunecata, siroind peste dunele noroioase de nisip. Spre dreapta, valuri umflate aparute dintr-odata si de nicaieri deja lingeau nerabdatoare drumul. Cele doua fluxuri de apa separate se unisera intr-o imbratisare ciudata si uimitoare care il surprinsese, aruncand o panglica lunga de spuma peste pietrele din pavaj. Vadul Gois disparu in cateva secunde, inghitit de maree.

Era imposibil de imaginat ca existase vreodata un drum pe acolo. Acum era doar marea albastra si noua stalpi de salvare care se iveau din suprafata involburata. Noirmoutier era din nou o insula. Pescarusi triumfatori tipau zgomotos si i se roteau deasupra capului. Antoine se minunase.
'Vezi, baiete', zisese père Benoit. 'Cat de repede inainteaza. Unii cred ca pot sa ajunga pe uscat inaintea fluxului, ca sunt doar patru kilometri. Dar ai vazut valul, nu-i asa? Sa nu te pui niciodata cu Gois. Sa nu uiti asta.'

Antoine stia ca fiecare locuitor din Noirmoutier avea in buzunar sau in torpedoul masinii o copie cu orarul mareei. stia ca oamenii de aici nu se intrebau niciodata 'Cand poti sa traversezi?', ci 'Cand poti sa treci?' Stia ca nu masurau canalul in metri, ci dupa stalpii sai de salvare: 'Parizia­nul s-a blocat la al doilea stalp de salvare. I s-a inecat motorul'. Copil fiind, citise cu nesat toate cartile legate de Gois care ii cazusera in mana.

Inainte de aceasta excursie pentru aniversarea lui Mélanie, Antoine scotocise dupa acele carti. Ii luase ceva timp ca sa-si aduca aminte ca se gaseau prin maldarul de cutii de carton din pivnita, pe care nu se sinchisise niciodata sa le desfaca de la recentul divort si mutarea lui. Acolo se afla cea mai iubita carte a lui: Istoria extraordinara a vadului Gois. O deschisese zambind, amintindu-si cum obisnuia sa petreaca ore intregi cu ochii atintiti la vechile fotografii alb-negru infatisand masini naufragiate, din care se zareau numai bara din fata ori din spate iesind din apa marii langa vreun stalp de salvare. Hotarase sa ia cartea cu el si, in timp ce-o inchidea, un cartonas alb zburase din ea. Intrigat, il ridicase.

'Lui Antoine, cu ocazia zilei de nastere. Fie ca vadul Gois sa nu mai aiba nici un secret pentru tine. Iubita ta Maman. 7 ianuarie 1972.'
Nu mai vazuse scrisul mamei sale de foarte multa vreme. Simtise ca parca il intepa ceva in gat si pusese repede cartonasul inapoi.
Vocea lui Mélanie il trezi din reverie.
– De ce nu am luat-o prin vad? intreba ea.
El zambi, scuzandu-se:
– Imi pare rau. Am uitat sa verific orarul mareei.

Primul lucru pe care il remarcara era cat de mult se dezvoltase Barbatre. Nu mai era satucul ce dadea spre plaja pe care si-l aminteau ei, ci un loc plin de viata, care se mandrea cu vile mo­derne si magazine. O alta surpriza neplacuta era traficul intens care aglomera drumurile de pe insula. Weekendul prelungit din 15 august reprezenta varful sezonului de vara, dar cand ajunsera in capatul nordic al insulei observara cu usurare ca acolo nimic nu se schimbase prea mult. Intrara in Bois de la Chaise, o intindere verde de pini si de goruni printre care erau imprastiate case in stiluri ciudat de diferite, ceea ce il amuza pe Antoine atunci cand era copil: vile in stil gotic de secol nouasprezece, cabane de vara din barne, ferme de tip basc, conace englezesti, toate purtand nume care ii revenira in minte precum figurile unor vechi prieteni: Le Gaillardin, Les Balises, La Maison du Pêcheur.

Dintr-odata Mélanie exclama:
– Imi aduc aminte de astea! Roti bratul spre parbriz. De toate astea!
Antoine nu isi dadea seama daca era fericita sau nelinistita. Se simtea putin ingrijorat. Intrara pe portile hotelului, rotile scrasnind pe pietrisul alb. Tufe de capsuni si mimoze se intindeau de-a lungul aleii. Nu se schimbase nimic, gandi el trantind portiera. Nu, nu se schimbase deloc, dar parea mult mai mic. Aceeasi manta de iedera acoperea fatada. Aceeasi usa verde-inchis, aceeasi intrare cu covor albastru si scarile in dreapta.

Se indreptara spre bovindoul larg ce dadea spre gradina. Aceeasi nalba, aceiasi pomi fructiferi, rodii, eucalipti si leandri. Totul era socant de familiar. Chiar si mirosul care staruia la intrare le era cunoscut. Un parfum umed si invechit, amestecat cu ceara si lavanda, cu miros de lenjerie curata, proaspata, si cu cel de mancare buna si consistenta. Mirosul specific pe care casele mari si vechi il poarta an dupa an. Inainte ca Antoine sa-i poata pomeni lui Mélanie de mirosul minunat de familiar, tanara durdulie de la receptie ii saluta. Camerele 22 si 26. Etajul doi.

La urcare, aruncara un ochi spre sala de mese. Fusese zugravita – nici unul din ei nu-si amintea de acel roz ingrozitor, dar in rest totul era exact la fel. Fotografii sepia ale vadului Gois, acuarele infatisand castelul Noirmoutier, mlastinile sarate sau regata Bois de la Chaise. Aceleasi scaune de rachita, aceleasi mese patrate acoperite cu fete de masa scrobite. Absolut nimic nu se schimbase.