Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Muzeul Luvru a găzduit, timp de trei luni, o impresionantă expoziţie de broderii religioase româneşti, de tradiţie bizantină şi postbizantină, piese excepţionale ale patrimoniului naţional şi universal, cu prilejul împrumutării de către România a Stindardului Sfântului Gheorghe, al domnitorului Ştefan cel Mare.
Acesta este probabil un stindard liturgic, una dintre cele mai vechi mărturii ale unui tip de piese folosite în procesiunile religioase. El avea, iniţial, două feţe, prima arătând Învierea, a doua, singura păstrată, prezentându-l pe Sfântul Gheorghe pe tron. Sfântul, îmbrăcat în armură, este încoronat de doi îngeri în zbor, care ţin o sabie şi un scut. El însuşi, îşi poartă cu mândrie spada, în timp ce la picioarele lui zace, învins, dragonul cu trei capete din legendă.
Această iconografie, relativ rară, rezervată sfinţilor militari, este inspirată parţial din arta imperială antică, martirii fiind prezentaţi pe tronul ce le este oferit în ceruri. Formula, atestată încă din secolul al XIII-lea în Bizanţ, pentru Sfântul Dimitrie cel Mare, martirul de la Thesalonic, se dezvoltă în arta postbizantină mai ales în Balcani.
În jurul acestei capodopere, dăruite de domnitor Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos, recuperate de un detaşament al armatei franceze în timpul Primului Război Mondial şi redate României în 1917, în cadrul unei ceremonii solemne la Sorbona, au fost expuse 30 de opere ilustrând extraordinara dezvoltare a broderiei de tradiţie bizantină de la mijlocul secolului al XV-lea până la mijlocul veacului următor. Brodate cu fir de aur şi de argint, decorate cu perle, aceste broderii au însoţit cu splendoarea lor rugăciunile credincioşilor şi ale prinţilor, uneori chiar până la mormântul lor, prelungind până la mijlocul secolului al XVII-lea una dintre ele mai frumoase categorii ale moştenirii Bizanţului şi a marelui imperiu dispărut. Tipologia şi iconografia se regăsesc în credinţa ortodoxă a României. Tehnicile complexe, folosirea firelor de aur şi de argint, perlele care subliniază contururile sunt moştenite din meştşugul bizantin. Atelierele par să se fi concentrat în principalele mânăstiri şi cele ale înaltei ierarhii bisericeşti în care femeile, prinţese donatoare, şi călugăriţele par să fi avut un rol determinant.
Piesele au fost prezentate în trei mari ansambluri, în funcţie de simbolismul şi folosirea lor.
Primul ansamblu a evocat “panoplia sacerdotală” a episcopilor, preoţilor şi diaconilor, moştenită din Bizanţ: epitrahile, elemente ale veşmâtului preoţesc, manşete, etole de diacon… Alături de ele s-a aflat celebrul manuscris al Operelor Sfântului Dionisie Areopagitul, oferit în 1408 tezaurului de la Saint Denis de împăratul Emanuel Paleolog II şi un Sfânt Nicolae de la sfârşitul secolului al XVI-lea, atribuit lui Michel Damaskinos, pentru a ajuta publicul occidental să înţeleagă mai bine veşmintele sacerdotale ortodoxe.
Cel de al doilea ansamblu a fost dedicat “panopliei liturgice”, piese destinate celebrării liturghiei: acoperitoare de caliciu, epitrahile, perdele de altar. Pentru a înţelege folosirea lor în spaţiul liturgic, a fost expus un mare releveu al frescelor bisericii Fecioarei Peribleptos din Mistra, provenit din arhivele lui Gabriel Millet, care descriu Divina Litughie celebrată de Christos, în care îngerii-diaconi poartă instrumentele liturgice.
În sfârşit, al treilea ansamblu, unic în lume, a reunit spectaculoase acoperitori de morminte priciare, în care caracterul hieratic al imaginilor bizantine este însoţit treptat de intenţii portretistice. Începând cu Maria de Mangop, expoziţia a trasat o schiţă a tipologiei princiare până în secolul al XVII-lea, cu piesele dedicate celor doi prinţi Moghilă – Ieremia şi Simeon - de la Suceviţa, prinţesei Tudosca, soţia lui Vasile Lupu, şi fiului lor, Ioan. Prezentarea unei efigii bizantine gravate din secolul al XVII-lea a permis înscrierea capodoperelor româneşti într-o lungă tradiţie.
Cea mai veche, cea a Mariei de Mangop, a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, moartă în 1477, acoperea mormântul ei de la Mânăstirea Putna şi reia modelul imaginilor familiei imperiale a împăraţilor Paleologi căreia Maria de Mangop îi aparţinea, dar, aici, ea doarme în aşteptarea ridicării la ceruri.
În jurul anului 1600, mormintele prinţilor Ieremia şi Simeon Moghilă reiau tradiţia. Ieremia, cu ochii larg deschişi, este îmbrăcat după moda princiară otomană a timpului. În schimb, Simeon doarme, cu mâinile împreunate, ca într-un gisant gotic occidental.
În sfârşit, către 1639, portretele prinţesei Tudosca şi a fiului ei Ioan, par să nu fi fost destinate acoperirii mormântului din Biserica Trei Ierahi din Iaşi, ci să celebreze familia fondatorilor. Se simte în ele seducţia portretelor occidentale.
Ultima secţiune a expoziţiei a evocat figura lui Gabriel Millet (1867-1953), fondatorul Fototecii care îi poartă astăzi numele, cel care a traversat Grecia şi Balcanii, aducând din călătoriile sale o documentare fotografică şi nepreţuite acuarele.
Broderiile din România au fost expuse în 1867 la Paris, cu ocazia Expoziţiei Universale, dar, abia în 1925, expoziţia românească de la Jeu de Paume a permis publicului francez să descopere bogăţia tradiţiei bizantine din România.
Gabriel Millet a participat în 1924 la primul Congres Internaţional de Studii Bizantine de la Bucureşti, iar descoperirea colecţiilor româneşti a fost fundamentală în opera sa. În 1947, în lucrarea lui de pionierat despre broderiile religioase de stil bizantin, care este de neînlocuit şi astăzi, broderiile româneşti ocupă, alături de cele din mânăstirile greceşti de la Muntele Athos, un loc de onoare.
Expoziţia, curatoriată în principal de Jannic Durand, Directorul Departamentului de Obiecte de Artă de la Luvru, şi de Emanuela Cernea şi Iuliana Damian, de la Secţia de Artă veche românească a Muzeului Naţional de Artă al României, a fost însoţită de un catalog cu texte semnate de Matei Cazacu, Emanuela Cernea, Père Alexie Cojocaru, Iuliana Damian, Jannic Durand, Dorota Giovannoni, Arhimandrit Nichifor Horia, Monica Joiţa, Doru Liciu, Ioanna Rapti, Părintele Gherasim Soca şi Cristiana Tătaru.
