Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultimul lungmetraj al lui Quentin Tarantino, Once Upon a Time... in Hollywood, este traversat de un vânt de nostalgie, reflectând o operă mai complexă decât pare.
Bătrânul cowboy are lacrimi în ochi. Fetiţa tocmai i-a şoptit la ureche un compliment: ea “n-a văzut un actor jucând aşa de bine în toată viaţa ei”.
Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) şi Trudi (Julia Butters) au terminat filmarea unei secvenţe de western, are au făcut ochii tinerei să strălucească. Numai acest fragment este sufficient pentru a surprinde esenţa celui de al noulea lungmetraj al lui Quentin Tarantino, fără îndoială opera cea mai melancolică din filmografia sa.
“Once Upon a Time... in Hollywood este filmul său cel mai melancolic, cel mai reflexiv, cel mai liniştit şi cel mai puţin «jucăuş»”, apreciază criticul Serge Kaganski. Acest mare nume al criticii de cinema, veteran al revistei Les Inrockuptibles, l-a întâlnit pe nonconformistul cinema-ului american de peste şase ori, atât în cadru formal, cât şi informal. El îşi aminteşte că avea în faţa lui un “cinefil cinefag, cu o cunoaştere enciclopedică a acestei arte, capabil să vorbească la infinit despre un film sau altul, despre un cineast sau altul sau despre o scenă”.
Descoperi o sensibilitate de nebănuit la un cineast descris adesea drept un «geek hyperactif». Dispar petardele regizorului peliculei Inglorious Basterds, replicile tranşante din Pulp Fiction, libertatea regiei din Kill Bill, machismul retro şi intriga alambicată din Reservoir Dogs. Absenţa mărcii lui “QT” face din Once Upon A Time... In Hollywood opera cea mai singulară a autorului lui. După aprecierea lui Thierry Frémaux, directorul Festivalului de la Cannes, unde filmul a fost lansat, regizorul este un artist ajuns la “maturitate”.
Eric Neuhoff, jurnalist la Le Figaro, vorbeşte în articolul său despre film, considerând că Tarantino este un personaj care “seamănă puţin” cu cele care au traversat filmografia sa. Ca şi personajul jucat de DiCaprio, el se simte poate din ce în ce mai solitar şi defazat într-o epocă a super-eroilor, a francizelor şi a efectelor speciale.
Castul este unul exceptional. Cele mai iubite vedete ale star-sistemului, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt, îi întrupează în film pe faimoşii rataţi tarantinieni, rămaşi pe scenă după apariţia “Noului Hollywood”. Al Pacino, actorul care a întruchipat acelaşi “Nou Hollywood” în anii 70, intră în pielea unui mesia care anunţă schimbarea epocii. Există în film o dimensiune specială. Ca atunci când Tarantino îi pune să se întâlnească pe DiCaprio, fostul copil-star, cu Julia Butters, actriţă-star la numai 10 ani.
Citește pe Antena3.ro
Filmul n-a lăsat pe nimeni indiferent la Festivalul de la Cannes, unde Tarantino s-a întors în această primăvară la 25 de ani de la primirea Palme d’Or pentru Pulp Fiction şi 10 ani de la lansarea tot acolo, a peliculei Inglourious Basterds.
În Once Upon a Time… in Hollywood, regizoul reînvie Los Angelesul anului 1969, prin ochii unui alcoolic dezabuzat, interpretat de DiCaprio, însoţit de Brad Pitt, dublura sa reconvertită în baby-sitter de lux. Totul pe fondul culturii hippie peste care pluteşte umbra ameninţătoare a familiei lui Charles Manson, la fel ca şi în Portocala mecanică, şi a asasinării lui Sharon Tate (interpretată de Margot Robbie), soţia însărcinată a lui Roman Polanski, de către secta hippie satanistă a lui Charles Manson, supranumit “demonul de la Hollywood”, un om care dorea să devină muzician şi a sfârşit ca guru al sectei Manson Family şi asasin în serie.
Filmul este un succes mai ales datorită distribuţiei: Brad Pitt se regalează cu cămaşa sa hawaiană şi cu mocasinii din piele de căprioară; Al Pacino apare rotunjor şi perfect în spatele ochelarilor de agent artistic.
Dar criticii au fost impresionaţi mai ales de stilul lui Tarantino, care recreează perioada cu “o aviditate de licean în faţa rezultatelor de la bacalaureat”. Potrivit lui David Rooney, Tarantino se dovedeşte un fan devotat, parcurgând experienţele sale formatoare din seria B americane de epocă, din westernurile spaghetti, artele marţiale, muzica populară şi un şir nesfârşit de efemere tablouri culturale”.
Încă odată Tarantino a sublimat miile de filme pe care le ştie pe de rost pentru a-şi clama pasiunea pentru cetatea îngerilor.
Rescrierea istorică, pe care regizorul a folosit-o deja în Inglourious Basterds şi Django Unchained, este pusă în serviciul ficţiunii. Unii critici consideră că filmul este poate uşor prea festiv, dar calitatea regiei este de netăgăduit.
Tarantino a devenit un cineast-cult. A realizat puţine filme, 9 în 30 de ani de carieră, toate fiind însă evenimente ale industriei cinematografice.
El îşi povesteşte propriul Hollywood, cel pe care nu l-a cunoscut pentru că în 1969 avea 6 ani. Ca toţi artiştii, are nostalgia unei epoci pe care n-a trăit-o şi pe care o reinventează aproape în totalitate.
Este un film despre prietenie, visuri spulberate, un Hollywood care nu mai există şi care n-a existat niciodată. Poate fi văzută, în această busculadă care va declanşa sfârşitul studiourilor, situaţia lui Tarantino de astăzi, care reuşeşte să apară în industria cinematografică actuală ca un menhir într-o landă, să fie un adevărat autor, chiar dacă discutabil. Apare în imagini dragostea lui pentru cinema, latura lui de copil pasionat, care găseşte filmul magnific şi emoţionant.
În 14 august, când a fost lansată în Hexagon, pelicula a fost vizionată de 192.373 în prima zi, fiind cel mai bun demaraj din box office-ul francez pentru un film de Tarantino. El a depăşit astfel Inglourious Basterds (165.414 de intrări în august 2019) şi Django Unchained (139.966 de bilete vândute în ianuarie 2013).
