Nenea Iancu, moartea zeului comediei umane românești

Data morții lui nenea Iancu a coincis anul acesta cu „alegerile”. Am fost tentat, urmând acest fir, să-l pomenesc pe inegalabilul Caragiale prin prisma satirelor sale cu miez politic, dar am înțeles la timp că, astfel, nu voi face decât să povestesc iar și iar despre (d)efectele politichiei valahe. Așa că am dat credit amintirilor unui amic și admirator al dramaturgului - Dimitrie Gusti -, mai ales că ele evocă personalitatea subiectului din unghiuri prea puțin știute astăzi. Cadru critic l-am ales, ca de obicei, pe distinsul istoric literar Paul Cernat. Să purcedem!

Balzac, Engels, Caragiale

„Despre Caragiale se poate spune, schimbând ce e de schimbat, ce a spus Engels despre Balzac: «Dacă vrei să înțelegi mai bine contradicțiile societății autohtone în tranziția ei către modernitate, mergi la opera lui cu mai mult profit decât la orice sociolog sau istoric»”. Tot Paul Cernat, incisiv și dezinvolt: „Parafrazând delirul vag nietzschean al lui Eleutheriu Popescu când a regăsit cele două loturi pierdute, putem spune chiar mai mult despre autorul comediei noastre umane: «Toți zeii! Toți au murit! Toți mor! Numai nenea Iancu trăiește și va trăi…»”.

Amețeli și hemoragie

E limpede că memoria noastră culturală nu-l va uita (cât va exista) pe autorul „Scrisorii pierdute”, certitudine care nu ne împiedică aici, dimpotrivă, să dezvelim amănunte tulburătoare despre ultimele sale clipe, consumate pe pământul Alemaniei. La difuzorul amintirilor rulează vocea întâi-stătătorului sociologiei românești, Dimitrie Gusti: „În urma unei «sonette d’alarme», a unei puternice ameţeli cu puţină hemoragie, Caragiale a grăbit munca pentru terminarea piesei la care lucra, fiind îngrijorat, după cum a ţinut să-mi facă mărturisirea, că ar putea fi surprins de fatalitate, fără a lăsa această piesă, «singura mea avere», cu propriile-i cuvinte, pentru scumpa sa familie”.

Mirarea medicului legist

Mai departe, pe firul prietenului Gusti: „Lucra de zor noaptea, în tovărăşia unui cognac italienesc extrem de tare. Din nefericire grija sa a fost justificată. Câteva săptămâni după confesiunea sa, am avut covârşitoarea durere să-l conduc la locul unde trebuia să i se facă autopsia, pentru a obţine, ceea ce se numea «paşaportul defunctului», necesar pentru a putea trece graniţa. Bătrânul medic legist, după autopsie, s-a îndreptat spre mine şi m-a întrebat: «nu-i aşa, prietenul d-voastră trebuie să fi suferit foarte mult în ultimii ani? Căci am găsit pereţii arterelor aproape lipiţi unul de altul, ceea ce în lunga mea carieră mi s-a întâmplat să constat destul de rar»”.

În lipsa suferinței 

Tot aci: „Medicul a rămas vădit surprins, când a aflat că, în afară de acea întâmplare prevestitoare a trecerii dintre cei vii a lui Caragiale, pe cât ştiam eu, nu suferise niciodată. După cum se ştie «paşaportul defunctului» a fost întrebuinţat mult mai târziu, când corpul acelui ce trebuie socotit ca una din marile glorii ale Naţiei Române, a fost adus în Ţară şi i s-a făcut funeralii naţionale. Caragiale, unul din cei mai geniali dialecticieni din câţi mi-a fost dat să cunosc, a dus cu el în cealaltă lume o bună, dacă nu cea mai bună parte din opera sa, care a fost numai gândită şi vorbită, şi nu scrisă”. Interesantă concluzie. Și o bucată zdravănă de regret: „Eu am pierdut pe unul din puţinii buni prieteni ce mi-au onorat viaţa”.

„Chestiunea” 1907

Legând cele două personalități ale culturii românești în noduri strânse (în discuție sunt tot I.L. Caragiale și Dimitrie Gusti), criticul și istoric literar Paul Cernat consemna: „Dimitrie Gusti, «părintele» sociologiei românești și una dintre personalitățile-reper ale modernizării autohtone (cu toate controversele prilejuite de sistemul lui de gândire - îndatorat lui Wilhelm Wundt - și de răspunsurile sale la un context istoric dificil) a fost student la Berlin, dar s-a întors în țară doar la recomandarea și cu sprijinul lui Caragiale. Într-un fel, s-ar putea spune că nenea Iancu ni l-a oferit pe Gusti”. Care scria, iată, memorabil în legătură cu mai vârstnicul său prieten: „Sincer patriot, Caragiale suferea şi simţea, fiziceşte şi moraliceşte, drama războiului social din 1907. Totdeauna turburat şi chinuit de veştile sosite prin ziare, de multe ori ezita să le citească, de groază, punându-le de o parte şi spunându-mi: «Ce-o mai fi ?».”

Până la cinci dimineața

În completare: „Mitte Kremnitz l-a rugat să scrie un articol despre evenimentele din ţară pentru ziarul Die Zeit, ce apărea la Viena în stil mare, pentru a precumpăni influenţa cunoscută a lui NeueFreit Presse. Invitat la dejun, am fost rugat de Caragiale să-mi dau părerea despre felul cum înţelegea el să scrie articolul cerut. Şi l-am ascultat până la orele cinci de dimineaţa. Au fost o după amiază şi o noapte de neuitat. Asistam la desfăşurarea unei mari şi grele probleme, făcută de un gânditor, care nu era specialist, dar care o analiza cu o surprinzătoare profunzime şi ingeniozitate”.

Jale

„Eram convins - rememora profesorul Dimitrie Gusti - că studiul lui Caragiale va însemna una din cele mai strălucite cercetări asupra spinoasei şi complexei «chestii agrare». Am plecat spre ziuă, după ce mi se dase asigurarea că peste o zi, două, voi fi chemat pentru a lua cunoştinţă de redactare. Abia a treia zi l-am putut vedea. Am fost întâmpinat de o atmosferă aşa de încărcată şi de jale, Caragiale având o înfăţişare aşa de chinuită, nedormită şi desperată, încât cu inima strânsă mă întrebam, ce se întâmplase oare?”.

Cenzurat

Și? Ce se întâmplase? „M-am liniştit când am aflat că i-a fost imposibil lui Caragiale să scrie un rând. Căci expunerea verbală atât de justă și elocventă nu putuse dobândi o redactare scrisă corespunzătoare, şi atunci Caragiale a preferat să nu scrie nimic. După multe zile de trudă, articolul a fost trimis la redacţie. El a apărut şi în româneşte, sub titlul sugestiv: 1907. Din motive redacţionale, unele pasaje au fost tăiate, ceea ce a produs revolta lui Caragiale împotriva acelora ce i-au cerut studiul şi, mai ales, împotriva «cenzurii» presupuse a lui Mitte Kremnitz, căreia îi tăgăduia calitatea de a se amesteca în scrisul său”.

Sociologie la nivel înalt

Învățătura desprinsă de Gusti (și predată mai departe, spre noi): „1907 şi astăzi este de actualitate. Este singura lucrare de «sociologie» a lui Caragiale, ce stă cu onoare alături de marile analize ale societăţii româneşti, săvârşite în piesele şi nuvelele sale”.

Scrisoare pentru primul fiu

Leipzig, sfârșitul primăverii, 1907.

„Dragă Mateiu,

Îndată ce primești scrisoarea asta, du-te la Barbu.

Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețile mie, să-ți fie îndemn la dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe. Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău abătându-se peste biata noastră țară.

Îți scriu din Lipsca, unde am avut puțină treabă. Merg acu înapoi. Îți trimit de aici, ca să nu mai întârziez cu două zile; mâine fiind duminică, poșta pentru mandate e închisă. Didina și copiii te sărută cu dor. Ei or să-ți scrie în curând. Fii sănătos și cuminte: nu intra în sfatul păcătoșilor, ca să fii la vremea ta un fericit bărbat.

Te doresc și te sărut,

al tău tată,

Caragiale”

Casetă

Fuga de cacofonii

O observație evidențiată de Paul Cernat: „În familia Caragiale au fost doi „evangheliști”: Ion Luca și Matei. Luca Ion, mezinul scriitor al lui I.L. Caragiale, mort prematur de scarlatină, ilustrează mai ales grija tatălui pentru evitarea cacofoniei onomastice - cacofonie care, pe vremea nașterii lui nenea Iancu (Ion Luca Ca...), nu dădea prea mari bătăi de cap. Eminescu, de exemplu, o folosea la greu”. La vremuri noi, oameni noi.

112 ani s-au împlinit în 12 iunie de la moartea lui I.L. Caragiale, la Berlin, Germania

„Despre Caragiale se poate spune, schimbând ce e de schimbat, ce a spus Engels despre Balzac: «Dacă vrei să înțelegi mai bine contradicțiile societății autohtone în tranziția ei către modernitate, mergi la opera lui cu mai mult profit decât la orice sociolog sau istoric»”, Paul Cernat, critic literar

„Fii sănătos și cuminte: nu intra în sfatul păcătoșilor, ca să fii la vremea ta un fericit bărbat”, I.L. Caragiale, sfat pentru Mateiu, primul fiu

„Caragiale, unul din cei mai geniali dialecticieni din câţi mi-a fost dat să cunosc, a dus cu el în cealaltă lume o bună, dacă nu cea mai bună parte din opera sa, care a fost numai gândită şi vorbită, şi nu scrisă”, Dimitrie Gusti, sociolog și prieten al lui nenea Iancu

„Naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii - nihilismul, francezii - l’engouement, spaniolii - morga, italienii - vendetta etc.; românii au moftul! Trăiască dar Moftul român!”, I.L. Caragiale

„Proștii mor, dar prostia rămâne!”, I.L. Caragiale

››› Vezi galeria foto ‹‹‹