Conu’ Iancu, boierul poet și Elencuța fermecătoarea

„Reprezentant onorabil al celei mai proeminente dinastii de poeți boieri din literatura română, Ion (Iancu) Văcărescu era nepotul lui Ienăchiță Văcărescu și fiul lui Alecu - un poet erotic de calitate, cu o biografie spectaculoasă. Nepoata lui Iancu, poeta și traducătoarea Elena Văcărescu (1864, București - 1947, Paris), cea mai influentă ambasadoare modernă a culturii române în Franța, s-a născut la un an după moartea bunicului ei. Ambițioasa Elencuța va ajunge, după cum se știe, în exilul parizian după tentativa ratată de a se căsători cu prințul Ferdinand, împotriva cutumelor Casei Regale. A fost să fie, în locul ei, Regina Maria (o soluție fericită, nu-i vorbă, dar... ce-ar fi fost dacă?)”, specula, nu fără miez și culoare, criticul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii dedicate familiei Văcărescu. 

Simpatizant discret al Revoluției pașoptiste

„Revenind la Iancu - politic vorbind, a fost, cu prudență, mai mereu de partea modernizării: susținător al zaverei lui Tudor Vladimirescu, a cărui sabie o va păstra înmânând-o discipolului Heliade Rădulescu, adversar al Regulamentelor Organice, simpatizant discret (dată fiind, totuși, înrudirea sa cu vodă Gh. Bibescu...) al Revoluției pașoptiste, unionist fervent la bătrânețe”, menționa profesorul Paul Cernat. Pe același fir: „Conu’ Iancu a învățat franceza cu un profesor emigrat (Colson), studiind apoi la Viena. Întors în țară, după un scurt surghiun la Buzău pentru «păcate ale tinereților», a sprijinit înființarea teatrului grecesc din București, dar și teatrul românesc, ajutând totodată învățământul în limba română (în mod special pe Gh. Lazăr). A tradus din Racine, Voltaire («Moartea lui Cezar») și din dramaturgi romantici germani”. 

De toate pentru toți

„Marcat de poeții anacreontici, de manierismul și micul clasicism italian (Gianbattista Marino, Metastasio & Co), dar și de preromanticii francezi, poetul Iancu Văcărescu nu mai are azi, cu unele excepții, decât o valoare istorică. Mult lăudata - inclusiv de Eminescu în «Epigonii» și de Maiorescu - «Primăvară a Amorului», discursiv-alegorică și inutil lăbărțată, nu poate fi comparată nici în glumă cu «Zburătorul» lui Heliade (începutul ei a bântuit, oricum, multă vreme manualele școlare: «Se întinde o câmpie/Pe sub poale de Carpați...»)”, mai sesiza Cernat. Printre ultimele tușe: „Iancu a scris, altminteri, de toate pentru toți: stihuri patriotice («Sfătuiri patriotice», «Glasul poporului subt despotism», «Bunavestire», «Cântec românesc» ș.a.), sentimentale («Adevărata iubire»), meditații morale («Ceasornicul îndreptat»), lirică de idei («Adevărul», «Imaginația», «Prieteșugul»), în linia alegorizantă a unui Gh. Asachi, dar cu mai multă mobilitate și grație”. 

Citește pe Antena3.ro

Cum arată buletinul de vot la primul tur de la alegerile prezidențiale 2024

Versuri incantatorii

Iancu Văcărescu a reușit, cumva, să capteze (și) atenția unor generații conturate la mare distanță de vremurile în care a scris: „Rezistă literar - surprinzător chiar - câteva balade romantic-folclorice, de o modernitate nescontată a ritmicii. «Peaza bună» e o mică bijuterie, iar trepidant-poliritmica, incantatoria «Ielele» rămâne, în prima ei parte, una dintre capodoperele poeziei românești a epocii”, aprecia istoricul literar Paul Cernat. Dar să facem loc „mostrei”:

Ielele (I, fragment)

Umbre se plimbă,

Vântul se schimbă,

Neguri s-adună,

Maluri răsună,

Chiote!

Țipete!

Chicote!

Urlete!

Hurur brumb! Brumb! (bis)

Trec zgomotoase

Scrâșniri dințoase,

Fluieră

Relele,

Danțeră

Ielele!

Hurur brumb! Brumb! (bis)

Cu mac pe frunte,

Pășesc spre munte

În pielea goală;

Înghit din oală

Prea nodoroase

Găluști vârtoase;

Deșert pahare

Acre, amare,

Capul își

Cleatănă,

Trupul își

Leagănă,

Hurur brumb!

Una e chioară,

C-un ochi de cioară;

Alta spetită,

Mult obosită;

Alta gușată

Tot ceartă cată;

Alta bârfește,

Prea neghiobește;

Una gângavă

Stă pe gâlceavă;

Alta bogată,

Șchioapă-ngânfată;

Alta calică,

Gheboasă, mică;

Cea mai snovoasă

E ofticoasă;

Și cea mai bună

E cea nebună;

Toate pizmașe,

De om vrăjmașe.

Nerușinate,

Înverșunate;

Cât simt răcoare

Dau din picioare;

Toți dracii strigă,

Ca să le frigă;

Ei lor plăcere

Fac cum le-o cere.

Cu draci voioase

Zbor piste case;

Înfricoșate

Trec piste sate,

Mult mai trufașe

Merg la orașe,

Hârâie

Mârâie,

Duduie,

Zguduie.

Hurur brumb! Hurur brumb!

Hélène Vacaresco, portdrapelul României

Firi simțitoare și iubitoare de frumos, Văcăreștii n-au avut în familie doar bărbați faimoși, ci și cuconițe de legendă. „La recomandarea lui Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri, tânăra boieroaică Elena Văcărescu a urmat cursuri de istorie, literatură, filosofie și estetică la Sorbona. În 1886 îi apărea primul volum de versuri, «Chants d’Aurore», urmat de o culegere de adaptări folclorice («Le Rhapsode de la Dàmbovița», 1892). Chemată în România, a făcut parte, ca domnișoară de onoare, din suita Reginei Elisabeta, care aflase de ea de la mareșalul Curții Regale, unchiul Elenei. Intervine însă, în 1891, amorul cu Prințul Ferdinand. Beneficiind inițial de acceptul suveranilor, logodna va fi ruptă, la presiunea Consiliului de Coroană, iar firavul prinț regent se va căsători cu Mary de Edinburgh. Însuși Carol I va interveni pentru îndepărtarea Elenei, deși legile țării interziceau expulzarea”, evidenția Paul Cernat.

Exil franțuzesc

„Familiară a elitelor franceze (și nu numai: în 1893 Hélène Vacaresco îl cunoștea, la Vallombrosa, pe Nietzsche, bolnav), nu prea arătoasa, dar puternica, inteligenta și inimoasa femeie s-a exilat, devenind cea mai importantă ambasadoare a culturii române în Franța”. Mai exact? „O parte a cărților ei promovează tradițiile populare din România. E cazul celor câtorva volume de versuri neoromantice, al basmelor în proză ritmată din «Nuits d’Orient: folklore roumain» (1907), al dramelor țărănești în română «Stana» și «Pe urma dragostei» sau al romanului «Le Sortilège» (1911). Ele rămân, totuși, mediocre”, mai opina profesorul Paul Cernat. „Ceva mai închegat - considera istoricul literar - e doar romanul-epistolar «Amor vincit» (1908). În 1927 îi va apărea la Câmpulung Muscel, în colaborare cu verișoara ei Anne de Noailles, placheta de versuri «Miresme de departe», iar pasiunea pentru Ferdinand și relațiile la vârful familiilor monarhice vor fi evocate în volumele «Kings and Queens I Have Known» (1904), «Pe urma dragostei» (1905) și «The Queen’s Friend» (1907)”.

Delegată la Conferința de Pace de la Paris

În 1912 Elena Văcărescu/Hélène Vacaresco fonda, împreună cu Nicolae Iorga, Cercul Analelor din București - instituție a Conferințelor franco-române, iar în timpul Primului Război Mondial va desfășura la Paris o activitate diplomatică asiduă în favoarea României. „Elena a păstrat legătura cu Ferdinand, pe al cărui «simț al datoriei» conta în relațiile internaționale. La începutul lui 1919, era desemnată de rege în delegația pentru Conferința de Pace de la Paris. În această calitate a participat la lucrările congresului de la Londra, pledând pentru interesele noului stat român. Un an mai târziu reprezenta, ca secretar general, delegația României la Societatea Națiunilor, cu care a colaborat până în 1936, când Nicolae Titulescu a fost înlăturat de la Ministerul Român al Afacerilor Străine”.

Inițiatoare a Premiului Femina

Timp de două decenii Elena Văcărescu a susținut, în zeci de țări, conferințe pe cele mai diverse teme, cu o detentă intelectuală apreciabilă. „Unele - remarca istoricul literar Paul Cernat - i-au fost publicate în volum: «Projections Colorées (1928)”. În 1922 madame Hélène Vacaresco a fost numită în Comitetul de Cooperare Intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor de la Geneva. A făcut parte chiar din conducerea Comitetului, alături de Paul Valéry, împreună cu care fondase, în 1924, Institutul Internațional de Cooperare Intelectuală. Tot în 1924, a devenit președintă de onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris și inițiatoare a Premiului Femina pentru roman. Invitată de universități din Europa, Africa și America Latină, Elena a acordat interviuri despre România pe întregul mapamond.

Prima femeie-academician

Inclusiv ca președintă a Societății Scriitorilor Români din Paris, Elena a sprijinit diaspora culturală românească - Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Brâncuși, George Enescu s-au numărat printre beneficiari. Recunoașterea eforturilor sale a venit în 1925, când, la propunerea lui Nicolae Iorga, Elena Văcărescu e învestită (alături de Anne de Noailles), membră de onoare a Academiei Române, devenind astfel prima femeie-academician din istoria autohtonă.

160 de ani s-au împlinit pe 3 martie 2023 de la nașterea poetului Ion (Iancu) Văcărescu

„Iancu Văcărescu a sprijinit înființarea teatrului grecesc din București, dar și teatrul românesc, ajutând totodată învățământul în limba română”, Paul Cernat, critic literar

Elena Văcărescu, nepoata lui Iancu Văcărescu, a fost marea iubire a prințului Ferdinand al României. Logodiți în secret, cei doi au fost despărțiți brutal de regele Carol I

„Nu prea arătoasa, dar puternica, inteligenta și inimoasa Elena Văcărescu s-a exilat, devenind cea mai importantă ambasadoare a culturii române în Franța”, Paul Cernat, critic literar

››› Vezi galeria foto ‹‹‹