Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cuvântul de deschidere îi aparține criticului și istoricului literar Paul Cernat: „Când B. Fundoianu (n.r. - mama lui B. Fundoianu, Adela Schwarzfeld-Wexler, l-ar fi cunoscut în junețe pe scriitorul humuleștean) vedea, în 1922, în Ion Creangă un omolog autohton al lui Stéphane Mallarmé și singurul scriitor român cult care a scăpat de mirajul bilingvicității (adică de statutul de satelit al culturii occidentale dominante), el bătea ceva mai departe. Asemeni lui Mallarmé, Nică-al lui Ștefan a Petrei dădea un sens mai pur cuvintelor tribului - ale tribului moldo-valah, care abia se întâlnea cu scrisul, nu ale celui francez, cu elite deja consumate.”
Creangă în revista Times
În priza amintirilor: „Cu puțin timp înainte de a emigra la Paris, devenind Fondane, Fundoianu denunța, de fapt, statutul subaltern al literaturii române, devenită, în fine, o colonie a Franței după ce înainte nu fusese nici atât. Creangă era, pentru el, excepția absolută, care, la nivel de excelență fiind, n-a beneficiat de altoiul niciunei limbi sau culturi străine. Totuși, eseul fundoian pornea de la un articol despre Creangă apărut de curând în Times.” Interesant, nu? „Era o perioadă în care savanții occidentali interesați de România îl citeau și studiau pe autorul lui Harap-Alb, ale cărui texte traduse circulau de câteva decenii inclusiv peste Ocean (prima monografie despre humuleștean avea să fie scrisă, după cum se știe, de un francez, Jean Boutière). Ion Creangă în presa occidentală a anilor 1890-1930: iată un subiect de cercetare incitant, dar pentru care, foarte probabil, nu va mai aplica nimeni.”
Discurs urzit din anecdote și pilde
În continuare, o încercare de înțelegere și cunoaștere a omului și scriitorului Ion Creangă prin lupa amintirilor unui alt mare clasic al literaturii noastre, Ioan Slavici. Iată ce nota, așadar, ardeleanul sub titlul „Creangă chibzuitul”: „Creangă era cel mai chibzuit și mai cuminte om pe care l-am cunoscut vreodată. Vorbea totdeauna potolit și își împodobea spusele cu nenumărate anecdote și pilde. La Maiorescu era odată așteptat: se face 9, se face 10 seara, Creangă nu se arăta; și se arătă târziu de tot... Uite ce de lume te așteaptă!... îi zice Maiorescu întâmpinându-l. Apoi tot mai multă lume mă aștepta acolo unde am fost, că era cu treabă!... Și cine mai era acolo? Apoi, nu știi vorba ceea?... Când a fost întrebată o cocoană, care venise de la biserică, pe cine a mai văzut în biserică, ea a răspuns: În afară de mine și de fie-mea, ce să spun, numai prostime!... Așa cum era, Creangă își da foarte bine seama de oameni, de sufletul lor, și tot astfel de prețul operilor de artă.”
Un manuscris neciteț
Un exemplu (rememorat de Ioan Slavici într-un interviu acordat pentru Mișcarea literară, 31 ianuarie 1925): „Scrisesem Budulea Taichii. Creangă, văzându-mă, mi-a spus: Apoi, de astea, așa, știu eu multe... Și a scris Amintirile - care nu mai au păreche!... Citindu-le, ai crede că sunt scrise cu mare ușurință. De fel! N-am văzut în viața mea un manuscris mai neciteț. Nici un cuvânt nu rămăsese la locul lui, unde fusese scris la început. Încerca același cuvânt în două sau trei, ba și mai multe locuri, până i se părea lui că i-a găsit locul cel mai potrivit.”
50 de „corosive” pe sub mână
În 1939, la 50 de ani după moartea lui Ion Creangă, G.T. Kirileanu publica pentru prima dată, în ediția sa critică omagială, cele două povești corosive (e drept: în 50 de exemplare, ca să nu dea apă la moară acuzațiilor de pornografie). „Nu vom ști niciodată ce și cât s-a pierdut din lada cu manuscrise, risipite după moartea lui Ion Creangă de țiitoarea Tinca Vartic. După cum nu vom ști niciodată cum ar fi arătat singura sa piesă de teatru, proiectata Dragoste chioară și amor ghebos la mahala; în fond, Creangă a fost dat afară din preoție și pe motiv de mers la teatru; nu degeaba, popa din Povestea poveștilor s-a trezit cu cinstitul mădular în dos, într-un final urmuzian ca în Pâlnia și Stamate...”
O scrisoare de umilință parșivă
În încheiere, „o scrisoare celebră, în stilul său de umilință parșivă, despre o bijuterie corosivă mai puțin indiscretă” (după cum o numește profesorul Paul Cernat):
Citește pe Antena3.ro
„Iași, 1876, noiemvrie 10
Stimabile d-le Maiorescu,
Vă rog trămiteți povestea Moș Nichifor, pentru ca s-o dau la tipar. Junimea din Iași, într-o ședință a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasă - după obiceiul ei - a votat să se tipărească; poate mai mult pentru încurajare. Sau mai știu eu... poate ca și pentru: P. A. Călescu...
D-voastră cred că veți fi rîs și de mine și de dînsa, și cu drept cuvînt: pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrîn decît tînăr; da’ bine, da’ rău, D-zeu știe. Eu atîta știu numai, că am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris, și cum am scris, am scris...
Povățuitorul la cetire prin scriere, ce l-am alcătuit și l-am tipărit din îndemnul d-voastră, nu știu dacă l-ați văzut; ce-i drept, prostișor lucru am făcut, dar ș-a luat plata, căci, înapoit de Onor. Ministeriu actual, șede la răcoare în pod la părintele Ienăchescu, tovarăș la pagubă. Vro 30-40 de galbeni, nu-s mai mulți. Un exemplar însă l-am vîndut d-lui Sigara, advocat, care mi-a arătat că are dorință a se ocupa și cu didactica. Cal bătrîn să învețe la umblat.
Dar nouă nu ne pasă; l-am zmomit, de ni-am scos 1½ franc, și pace bună.
De acum poate să se povățuiască cu dînsul cum știe și la ce știe.
Iertați-mi, vă rog, îndrăzneala!
Al d-voastră întru tot supus servitor,
I. Creangă”
Un ochi deschis înspre Societatea secretă a povestașilor români
Cercetătorul Constantin Parascan, devotat slujitor al Bojdeucii din Țicău și al amintirilor cu și despre Ion Creangă, dezvăluia într-un interviu aspecte mai puțin știute din viața omului care a iscodit „Amintirile din copilărie”: „Eu îl cunosc pe Creangă așa cum nu este știut. Adică foarte multă lume crede că era un om vesel, un om zburdalnic și un copilăros. Nu, el a fost lovit de viață și de soartă mereu, an după an. În primul rând i-a murit tatăl când avea 21 de ani, rămânând capul familiei, i-a luat pe toți frații și i-a ținut la Iași. S-a căsătorit și a fost o căsnicie nereușită. A avut necazuri cu socrul său, preot la Biserica Sfinților 40 de Mucenici din Iași, care îl trimitea să cumpere vin; socrul său era văduv și petrecea mult cu prietenii, dar avea și relații la mitropolie. Din păcate, Ion Creangă s-a plâns de socrul său, dar tot el a fost închis și pedepsit. A fost mult nedreptățit în viață. Pe urmă, împreună cu profesorii din Iași, a fondat o societate pentru păstrarea banilor, un fel de Casă de Economii și Consemnațiuni. În arhiva Casei Pogor, am găsit un document scris de Ion Creangă, un fel de jurământ de credință și atât eu, cât și alți cercetători credem că ar fi vorba de un fel de jurământ către o societate secretă a povestașilor români din care el făcea parte.”
Bunic de arhitecți
Ion Creangă a avut un băiat din căsătoria (ratată) cu Ileana Grigoriu, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se căsătorească în 1886 cu Olga Pătru, fiica unui comerciant bogat din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia și Ion (Ionel). Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion/Ionel Creangă, aveau să devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice.
„Amintirile din copilărie sunt un Bildungsroman mascat și o autobiografie exemplară în răspăr.”, Paul Cernat, istoric literar
„Dacă toată lumea ar învăța carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”, Ion Creangă
188 de ani se vor împlini în 1 martie 2025 de la nașterea lui Ion Creangă.
„Creangă era cel mai chibzuit și mai cuminte om pe care l-am cunoscut vreodată. Vorbea totdeauna potolit și își împodobea spusele cu nenumărate anecdote și pilde.”, Ioan Slavici
„Nu vom ști niciodată ce și cât s-a pierdut din lada cu manuscrise, risipite după moartea lui Ion Creangă de țiitoarea Tinca Vartic.”, Paul Cernat
„Foarte multă lume crede că Ion Creangă era un om vesel, un om zburdalnic și un copilăros. Nu, el a fost lovit de viață și de soartă mereu, an după an. În primul rând i-a murit tatăl când avea 21 de ani…”, Constantin Parascan, cercetător
