Mărgărita Miller-Verghy, copila care la 12 ani coresponda cu Victor Hugo

Pasionată a literaturii și istoriei universale, fetița coresponda, la 12 ani, cu Victor Hugo și îl cunoștea personal pe Eminescu. De altfel, în 1892 Mărgărita avea să tălmăcească versurile autorului „Luceafărului” în franceză (Quelques poésies de Michaïl Eminesco, Paris, prima traducere într-o limbă străină). 

Pe cât de fascinantă, pe atât de puțin știută, povestea de viață a Mărgăritei Miller-Verghy s-a scris de la început până la sfârșit în registru dramatic. Bună cunoscătoare, la 9 ani, a limbilor elină, latină, germană, engleză, franceză, rusă și spaniolă, sedusă de piesele lui Shakespeare (a tradus ulterior în română operele „Regele Lear”, „Macbeth” și „Cum vă place”) și de rimele lui Eminescu, Mărgărita avea să fie internată, în copilărie, într-un sanatoriu din Elveția, la Leysin, ca urmare a diagnosticării greșite cu Morbul lui Pott (localizare a tuberculozei la nivelul coloanei vertebrale). Acest verdict medical cumplit n-a demoralizat-o însă pe energica și curioasa fetiță, care în această etapă dificilă a existenței a întreținut o corespondență efervescentă cu autorul romanelor „Notre-Dame de Paris” și „Mizerabilii”. De remarcat că Mărgărita a învățat (și) românește abia după întoarcerea în țară, în 1874, când a avut onoarea de a-l cunoaște în carne și oase pe tânărul Eminescu. Atât de bine și-a însușit însă limba mamei, încât în 1892, la trei ani de la dispariția prematură a poetului național al românilor, ea izbutea să traducă ireproșabil în franceză (la îndemnul lui Alexandru Vlahuță) poemele care-l făcuseră faimos pe nefericitul amant al Veronicăi Micle. Volumul „Quelques poésies de Michaïl Eminesco” a văzut lumina tiparului la Paris și a însemnat prima traducere într-o limbă străină a versurilor eminesciene. Mărgărita și-a luat licența în litere și doctoratul în filosofie la Geneva, activând apoi ca profesoară și directoare a pensionului „Azilul Elena Doamna”, unde a alcătuit un remarcabil manual pentru învățarea limbii franceze. 

În cercul intim al Reginei Maria

„Preocupările Mărgăritei Miller-Verghy pentru istoria artelor populare, urmărite în latura simbolică a formelor arhaice s-au concretizat într-o broșură despre artele utilitare (1908) și în albumele «Izvoade strămoșești» (reproducând colecțiile românești de artă populară existente) și «Motifs anciens de décorations roumaines», un reper în materie (1911) - a apreciat criticul literar Paul Cernat, care n-a ezitat să completeze: „Mărgărita a devenit la începutul anilor ’20 vicepreședintă a fundației «Maison d’Art», care a găzduit spectacole de teatru, muzică, șezători literare și expoziții de artă modernă. Implicată în mișcarea feministă, a patronat multe asociații filantropice. Montaniardă, s-a numărat, împreună cu Isabela Sadoveanu și Bucura Dumbravă, printre fondatoarele Asociației Româncele Cercetașe (1915)”. Mai mult: „Prietenă cu Carmen Sylva și alte doamne din protipendadă, Mărgărita a ajuns traducătoare oficială în română a viitoarei Regine Maria. Au colaborat și la romanele biografice «Visătorul de vise. Fantazie» (1914), «Ilderim. Poveste în umbră și lumină» (1915) și «Patru anotimpuri din viața unui om» (1916)”. În perioada ocupației nemțești, Mărgărita Miller-Verghy a patronat un cerc germanofil din care a făcut parte și moșiera Marica Sion, pe care a «combinat-o» cu Mateiu, năbădăiosul fiu al inimitabilului Ion Luca Caragiale. Creatorul „Crailor de Curtea Veche” și Marica aveau să-și pună pirostriile, în ciuda diferenței de vârstă (ea, 63 de ani, el, 38!). După 1916, Mărgărita a condus, împreună cu prințesa Maruca Cantacuzino, un așezământ pentru orfanii de război. Fără îndoială, fiica nobilului polonez și a boieroaicei moldovene a fost o femeie energică.

O întâmplare tragică la Paris

Dar să facem loc altor amănunte interesante împletite în biografia acestei doamne formidabile a României: „În 1919 - mai evidenția Paul Cernat -, Mărgărita a publicat un ghid turistic («România în imagini») care, tradus în franceză, s-a bucurat de succes internațional. A înființat, împreună cu Adela Xenopol, Societatea Scriitoarelor Române și «Revista Scriitoarei»”. Apoi, destinul ei s-a contorsionat teribil: aflată în vizită în capitala Franței, în 1924, scriitoarea, care se întorcea cu un taxi de la Muzeul Gustave Moreau, a fost victima unui groaznic accident rutier. Mașina în care se afla a fost lovită în plin de un camion și, printre alte multe răni grave suferite, și-a pierdut vederea la ambii ochi! Șocul puternic îi provocase Mărgăritei o ireparabilă dezlipire de retină. A fost tratată vreme de cinci ani în clinica doctorului Sourdille din Nantes, fără nicio speranță însă de a-și salva lumina ochilor. Accidentul și lunga convalescență i-au trezit interesul pentru spiritualitate, astfel că la mijlocul anilor ’20 era deja membră a unei societății teozofice. În ciuda handicapului, Mărgărita - care după revenirea din Franța s-a stabilit într-un azil bucureștean - a continuat să scrie și să traducă dictând unei secretare. „Primul roman, romanțiosul Théano (1919), inspirat din mitologia greacă, tradus în franceză de autoare și editat la Paris sub pseudonim, l-a impresionat pe John Galsworthy, cu care Mărgărita Miller-Verghy a avut un schimb epistolar. Net superior, «Cealaltă lumină» (1944) are în centru sublimarea pierderii vederii și descoperirea spiritualității, în antiteză cu senzualitatea eroinei pariziene. Din același material, mai memorialistic și cu o pictură mai densă de medii, a ieșit «Une âme s’ouvre à la vie», scris în franceză, încredințat Emiliei Șt. Milicescu și apărut postum în traducerea ei («Blandina», 1980)”, mai reliefa Paul Cernat.

Primul roman polițist al unei autoare române

În 1934 - concluziona Cernat - Mărgărita Miller-Verghy și-a adunat o parte a nuvelelor - maniheiste și prețioase, cu eroi ideali - în volumul „Umbre pe ecran”, întâmpinat rezervat de Eugen Lovinescu, al cărui cenaclu scriitoarea îl frecventa asiduu. Tot Lovinescu avea să-i prefațeze amabil antologia „Evoluția scrisului femenin în România” (1935), o premieră autohtonă, realizată împreună cu Ecaterina Săndulescu. Naivul volum „Prințesa în crinolină” (publicat la 82 de ani) este probabil primul roman polițist al unei autoare române. A mai scris proze educative, piese de teatru, scenete, adaptări schematice. Pasionată de muzică, Mărgărita a publicat spre sfârșitul vieții două pseudo-monografii dramatizate despre Chopin și Ceaikovski. În anii stalinismului, oarbă, ajutată de foste eleve, presta masaje faciale. Un personaj, o „divință țață”! - după cum o încondeiase Mateiu Caragiale. 

Prima școală unde domnișoarele își puteau susține bacalaureatul

Mărgărita și Elena, mama sa, s-au stabilit la București în 1870, după ce mare parte a moștenirii lor se spulberase sub administrarea neglijentă a unui unchi (frate al mamei). Întreprinzătoarea Elena Verghy, „Mamițica”, după cum o alintau fiicele sale, a înființat cu banii rămași o școală pe strada Primăverii, actuala „Căderea Bastiliei”, „Pensionul Miller-Verghy cu clase primare și de liceu” fiind prima unitate de învățământ din România care a organizat, în 1874, examene de bacalaureat pentru domnișoare și a angajat ca profesori celebrități literare ale României. Mărgărita a urmat și ea școala fondată de propria mamă, dar și-a dat bacalaureatul la Școala Elena Doamna, în 1877.   Mai târziu, când a devenit ea însăși conducătoare de școală, Mărgărita a inventat, pe baza cotizațiilor elevelor, o schemă financiară prin intermediul căreia cadrele didactice ajunse la senectute puteau beneficia de o pensie decentă.

Citește pe Antena3.ro

O profesoară a fost condamnată la 25 de ani de închisoare după ce s-a aflat ce făcea cu elevii. Are și un copil cu un elev de 12 ani

A semnat și cu  „nume” de bărbați

În perioada în care trimitea articole „Revistei Scriitoarelor Române”, Mărgărita Miller-Verghy a folosit nu mai puțin de opt pseudonime: „Ariel”, „Dionis”, „Ilie Cambrea”, „Ion Pravilă”, „Mama Lola”, „Marg.”, „M.-V.” și „Marmill”. 

Asistentă la Crucea Roșie

În 1916, când România intrase în război alături de țările Antantei, iar Puterile Centrale invadaseră țara, ocupând Bucureștiul și transformând Școala Elena Doamna în spital militar, Mărgărita Miller-Verghy a îmbrăcat uniforma asistentelor de la Crucea Roșie, alinând și îngrijind, alături de importante figuri feminine din epocă, soldații răniți. Activitatea umanitară a Mărgăritei a continuat și după Primul Război Mondial, când a oferit sprijin orfanilor rămași în urma conflagrației.

1883 a fost anul în care Mărgărita Miller-Verghy a debutat ca scriitoare, unul dintre romanele sale fiind publicat în foileton de cotidianul „Națiunea”, sub semnătura „Marmill” 

La cumpănă dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Mărgărita Miller-Verghy colabora la mai multe publicații, printre care „Viața Românească”, „Dreptatea”, „Flacăra”, „Timpul” și „La Roumanie” (ediția în limba franceză)

Pe 31 decembrie 1953, cu o zi înainte să împlinească 89 de ani, murea, vegheată de nepoata Ștefana Velisar-Teodoreanu, Mărgărita Miller-Verghy