Spectacol de vis cu Garbarek & Gurtu

Selecţionata mondială Jan Garbarek Group a oferit un concert pe care ai şansa să-l vezi o dată în viaţă. Nu ştiu cum s-a "prezentat" Garbarek la Gărâna sau la Satu Mare, dar la Bucureşti a fost magnific. Timp de două ore şi ceva, unul dintre cei mai mari saxofonişti din lume s-a "jucat" împreună cu un pianist neamţ, un basist brazilian şi super-indianul Gurtu la percuţie. Încă de la primele acorduri, Garbarek & Co ne-a "transportat" într-o altă lume optimistă, frumoasă şi plină de lumină. În solo-uri bine temperate, toţi instrumentiştii şi-au demonstrat necontestata valoare, arătând că alcătuiesc o echipă de vis, în timp ce "discuţiile" dintre fabulosul Trilok Gurtu şi colegii săi au reprezentat momentele de vârf ale unui concert care i-a "amuţit" pur şi simplu pe spectatori. Cu două zile înaintea concertului de la Sala Palatului, Jan Garbarek a oferit Jurnalului Naţional un interviu în exclusivitate.

Jurnalul Naţional: Cum compui muzica de film? De unde îţi vin ideile şi improvizaţiile?

Jan Garbarek: Am constatat că, paradoxal, cu cât sunt mai multe informaţii, puncte de reper sau elemente componistice de "ghidaj", libertatea "de mişcare" e mai mare. Prima oară când am constatat asta a fost când am cântat cu George Russel. Ţin minte că mi-a dat două note (parcă erau Si şi Si diez) şi mi-a spus: "Timp de cinci minute trebuie să cânţi doar aceste note". Pentru mine a fost ca o eliberare, nu aveam ce probleme să-mi fac, trebuia doar să mă obişnuiesc cu ideea şi să "dau" din mine cât mai mult posibil, să fac ceva interesant cu două note. Cred că aceste limite impuse mie personal îmi stimulează mult creativitatea. La aceeaşi concluzie am ajuns în anii '60, când am început să cânt free jazz. Aparent, dacă e libertate, poţi face orice cu sunetele, dar nu e chiar aşa, pentru mine a avea o libertate totală înseamnă restricţii! Şi invers, dacă ai elemente restrictive asta înseamnă libertate! E un fel de contradicţie, dar e una interesantă.

Cânţi aproape orice, free jazz, avangardă, folk scandinav, jazz clasic, new age, world music. Te-ai gândit vreodată să cânţi rock?

Pentru mine, jazz-ul înseamnă Louis Armstrong, Ellington, Peterson, Gene Ammons, Dexter Gordon, chiar şi câteva piese de început de la Miles şi Coltrane, după care au "ieşit" din ceea ce cred eu că este jazz. După o lungă perioadă de "ascultător" şi muzician de jazz, consider că toate cele enumerate de tine intră în categoria muzică. Iar eu sunt fericit că nu trebuie să găsesc un anumit nume pentru ele!

Cum ai reuşit să fii de o viaţă la EMC, aceeaşi casă de discuri?

Viaţa mea de muzician o datorez EMC-ului şi, revenind la "limite", pot spune că am putut să fac exact ceea ce am vrut şi chiar mai mult. Sunt acolo din 1969 şi primul nostru album a fost "Afric Pepperbird".

După o carieră de 40 de ani, Dresden este primul album live. Ce poţi să spui  despre acest disc?

Sunt câteva motive pentru înregistrarea acestui album "live". În primul rând, este mult mai uşor să lucrezi cu instrumentele în prezent. Sunt mult mai mici, mult mai uşor de manevrat, înţelegi... poţi aduce laolaltă aparatele de înregistrat, computerele şi altele. Înainte aveai nevoie de un autobuz imens şi de o masă de mixaj uriaşă, era o treabă foarte serioasă, astfel încât unii muzicieni se blocau şi nu puteau face asta bine, deoarece nu alegeau momentul potrivit. Era vorba despre o înregistrare "live" şi aceasta presupunea şi puţină tensiune, putea să reuşească sau nu. Dar acum este uşor, poţi să duci echipamentul de mici dimensiuni cu tine într-o maşină. Un inginer de sunet a călătorit împreună cu noi şi cu toate instrumentele şi era foarte uşor să le instalăm şi să le strângem în fiecare zi. Am înregistrat cinci concerte consecutive, pentru a avea de unde să alegem. Ne gândeam că toate cele cinci concerte vor fi la fel de bune, dar n-a fost chiar aşa. Am ascultat toate concertele şi în final l-am ales pe cel pe care îl ştiţi. Nu ştiu care este părerea celor care l-au ascultat. Bună sau rea, asta e! Altfel sună un concert. Dar, în acest caz, desigur, noi am susţinut concertul de câteva ori, interpretând acelaşi repertoriu, înainte de a aduce echipamentul de înregistrare. Astfel încât noi eram foarte încrezători în forma finală a concertului şi la modul în care a fost realizată. Cred că este vorba despre obţinerea unui sunet decent şi cred că, din toate cele cinci, Dresden a sunat cel mai bine. Şi, din această cauză, a fost cel mai bun punct de plecare pentru mine.

Pe disc evoluezi alături de Manu Katche la tobe, iar în turneu cânţi cu Trilok Gurtu. Cum resimţi schimbarea?

Am avut un noroc extraordinar, aş putea spune, deoarece la un moment dat am constatat că am rămas fără toboşar. Atunci l-am întrebat pe Manu dacă poate evolua împreună cu noi în câteva concerte, iar el a fost prezent la câteva dintre ele. Apoi l-am întrebat pe Trilok. Ne cunoaştem de multă vreme şi s-a arătat dornic de a cânta din nou împreună. Şi cred că turneele noastre comune reprezintă circa 50% din numărul total al celor susţinute atât de mine, cât şi de el în ultimii câţiva ani. Îmi amintesc că am fost la Gărâna cu Manu, acum este timpul să vin la Bucureşti cu Trilok. Ei sunt, într-adevăr, muzicieni foarte diferiţi care au interpretări diferite, provin din culturi diferite, au o educaţie diferită, personalităţi diferite. Totul este diferit. Dar, ştii, mă bucur foarte mult să cânt cu amândoi. A constituit o adevărată încercare pentru mine să cânt azi cu un toboşar şi mâine cu un alt percuţionist.