Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Serialul dedicat limbii române continuă: cuvinte vechi, accente, semne diacritice și RONI”, evidențiază Ioan-Aurel Pop în deschiderea unei noi lecții remarcabile. Dar să facem loc expunerii: „Ion Heliade Rădulescu are, în poezia «Sburătorul»/«Zburătorul» - aproape uitată azi -, câteva versuri memorabile care se constituie în unul din primele și cele mai frumoase pasteluri din literatura română: «E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei/Veșmântul său cel negru, de stele semănat,/Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei/ Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.//Tăcere este totul și nemișcare plină:/Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;/Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,/Și apele dorm duse, și morele au stat».”
A fi deștept
Și-acum, explicațiile: „Dincolo de cuvintele noi derivate (somnie din somn sau încântec, pandant al lui descântec), există aici sensul cel vechi al verbului «a fi deștept», adică a fi treaz, cu adjectivul sau adverbul «deștept» sau «deșteaptă», adică «de veghe», «veghetor»/«veghetoare», «neadormit»/«neadormită». De aici vine și noțiunea de «ceas deșteptător», ca și comanda «Deșteptarea!», rostită des mai demult, când serviciul militar era obligatoriu. În același spirit, versurile unui vechi cântec popular din Maramureș spun: «Săracă irima me/Fost-am la doftor cu ie,/La doftor și la potică/Și nu mi-o aflat nimică». Folcloriștii de ocazie, fără simțul limbii, au schimbat ultimul vers în forma «Și mi-o spus că n-am nimică». Dar verbul «a afla» are nu doar sensul de «a fi» sau de «a ști», ci și pe acela de «a descoperi» sau «a găsi»”.
Un sens uitat al verbului „a prăda”
Pe aceeași linie: „Întrebări precum «Aflatu-ți-o vreo boală doctorul?» sau «Ai aflat-o acasă pe Maria?» erau curente în lumea satului transilvan de odinioară. În stilul epistolar de altădată nu se spunea «sunt bine», ci «mă aflu bine și sănătos, care sănătate v-o doresc și vouă». «Potica» (farmacia) este un neologism regional, pătruns în limbă în secolul al XIX-lea din germană, mai exact de la substantivul Apotheke. Proverbul regional «a prăda ovăzul pe gâște» ascunde un sens uitat al verbului «a prăda», anume «a risipi». «A prăda» înseamnă, de regulă, «a jefui», iar, în formă pasivă, «prădat» («am fost prădat») înseamnă «jefuit»”.
Bogăția de lângă foc
În continuare: „Prăduirea sau părăduirea este însă, între altele, risipire. În unele dicționare se indică pentru «prăduire» o origine necunoscută, deși derivarea din «pradă» este evidentă, iar cuvântul acesta din urmă vine indubitabil din latinescul praeda, -ae. Din ignoranță, din grabă, din dorința prostească de a inova acolo unde poporul a așezat bine lucrurile, multe versuri vechi sunt modificate de interpreții cei noi”. De exemplu: „Versurile unei colinde din nordul țării sună așa: «În toată casa-i lumină,/La tot focu-i oala plină». Dar, fără să înțeleagă mesajul, cei mai mulți spun «În toată casa-i lumină,/La tot omu-i masa plină», ceea ce este banal și lipsit de valoare stilistică. Ideea vechilor versuri este aceea că, la Crăciun măcar, chiar și săracul trebuie să fie, pentru o clipă, bogat și că focul, care adesea arde de pomană, doar ca să nu înghețe de frig familia, avea atunci un rost mai înalt, anume acela de a pregăti ospățul sau ospătarea”.
Morar, trăistar, ușer, piuar
Mai mult: „Tot din ignoranță sau din dorința de a epata cu orice preț, unii contemporani schimbă cu de la sine putere maniera de pronunțare a multor nume vechi românești. Se știe că unele nume de familie provin, în toate limbile, din denumirile unor meserii sau unor ocupații. Astfel, din «morar» avem Moraru/Morariu, din «fierar» - Fieraru/Feraru/Ferariu, din «trăistar» - Trăistaru/Trăistariu, din «ușer» - Ușeru/Ușeriu, din «funar» sau «funer» - Funaru/Funariu sau Funeru/Funeriu, din «piuar» - Piuaru/Piuariu etc. La mai toate aceste nume există, pe lângă formele originare literare de Moraru, Feraru, Trăistaru, Ușeru, Piuaru etc. și variantele cu «i» - Morariu, Ferariu, Trăistariu, Ușeriu, Piuariu etc. -, care provin din formele regionale la singular, cu i scurt final, precum morarĭ, ferarĭ, trăistarĭ, ușerĭ, piuarĭ etc.”.
Între diftong și hiat
„Prin urmare - a remarcat Ioan-Aurel Pop -, cele două vocale finale «iu» (din Morariu, Ferariu etc.) formează un diftong și nu un hiat și se pronunță legate în manieră neaccentuată, accentul căzând și în aceste cuvinte pe penultima silabă, după regula specifică. De aceea, nu avem cum să zicem Moráru, dar Moraríu, Feráru, dar Feraríu, Trăistáru, dar Trăistaríu, Ușéru, dar Ușeríu etc., precum în numele care provin din grecește sau turcește, ca Vasilíu, Boiangíu sau Gheorghíu. În numele vechi românești, majoritatea de origine latină, accentul trebuie să cadă pe penultima silabă, indiferent dacă forma are adăugat sau nu un «i» scurt la final. Prin urmare, corect românește este ca Morariu, Ferariu, Trăistariu, Ușeriu, Funeriu etc. să aibă accentul pe «a», exact ca în formele lor primare de Moraru, Feraru, Trăistaru, Ușeru sau Funeru”.
Pervertirea limbii (dinspre maghiară)
Altă provocare: „Cum ar fi să zicem azi în loc de Ioan Molnar-Piuariu, cu accent pe «a», Ioan Molnar-Piuaríu (cu accentul pe «i»)? Cum ar suna astfel numele primului medic oculist român? Mulți vor spune că accentul nu prea contează, ceea ce este complet fals. Nu este totuna să-i spunem cuiva «dă-te în lături» sau «dă-te în lătùri». Pe de altă parte, accentuarea cuvintelor face parte din specificul fiecărei limbi. De exemplu, în maghiară, accentul cade, de regulă, pe prima silabă, în franceză cade, adesea, pe ultima, în românește - pe penultima silabă. De asemenea, nu se pot transforma diftongii în hiatusuri și invers, după ureche”.
Învățați valorile fonetice!
În plus: „Unii intelectuali români, combinând maniera germană și franceză de pronunțare a expresiei latine et caetera, adică «și altele», în loc să zică pe românește «et cetera» (cu accent pe primul «e») spun «ețeterà» (cu accent pe «a»). Tot o chestiune de accent este și pronunțarea unor nume proprii de tipul Bogdan, Ștefan, cu accentul pus greșit pe prima silabă, în forma Bógdan sau Ștéfan, precum în limba maghiară. Sub influența aceleiași limbi, se spune adesea prin Transilvania iánuarie, fébruarie (cu accentul pe prima silabă), în loc de ianuárie, februárie, cu accentul românesc normal, pus pe penultima silabă. Ar fi bine ca învățătorii și profesorii să atragă atenția asupra acestor erori care pervertesc limba, să-i corecteze pe elevii lor și să-i învețe inclusiv valorile fonetice ale limbii noastre”.
Practici păcătoase
Nu în ultimul rând: „Se remarcă în ultima vreme, în multe locuri din țară, pe afișe publicitare, dar și pe pancarte oficiale, chiar la intrarea în unele localități, anumite semne diacritice greșite, inexistente în limba română, precum ĩ sau ã. De exemplu, se poate vedea uneori Cãlimãnești în loc de obișnuitul Călimănești. Tilda (așa se cheamă ~) este un semn diacritic de forma unui «s» de tipar culcat, specific anumitor limbi (spaniolă, portugheză) și care se pune deasupra unei litere pentru a conferi pronunțării sunetului pe care îl reprezintă un caracter palatal, nazal. Cu alte cuvinte, semnul respectiv nu este un moft estetic, ci este un semn precis, cu valoare fonetică bine definită, dar fără nicio legătură cu limba română. Folosirea lui în scrierea limbii române este nu numai fără rost, ci chiar greșită și creatoare de confuzii pentru români și pentru străini”.
RON, ROL, leu
Apoi: „O altă practică păcătoasă este denumirea greșită a monedei naționale a României, devenită peste noapte RON. Evident, specialiștii știu că numele acesta este o găselniță, o improvizație sub formă de prescurtare, asociată cu o alta, uitată între timp, anume ROL. Aceste cuvinte provin din abrevierea sintagmelor englezești ROmanian New (pentru leul nou) și ROmanian Leu (pentru leul vechi). Formula RON era însă una tehnică și nu presupunea deloc înlocuirea denumirii consacrate și oficiale a monedei naționale românești. Prin urmare, trebuie să scriem și să rostim leu-lei și nu ron-roni. De altfel, nu se înțelege de ce, după atâția ani (din 2005-2006, de când 10.000 de lei vechi s-au transformat într-un leu nou, până azi au trecut 13-14 ani!), unii dintre noi exprimă sumele în lei vechi”.
Pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza
Printre ultimele observații: „Încă auzim că s-au cumpărat de la magazin anumite nimicuri cu milioane, ceea ce este derutant și eronat. Este drept că pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a făcut prima tentativă serioasă de trecere la o monedă națională, aceasta trebuia să se cheme «romanat» sau chiar «român» (după modelul surorii mai mari, Franța, care avea francul), dar ideea nu s-a putut pune în practică. Numele de «leu» intrase însă foarte adânc în conștiința publică și nu s-a mai forțat nota ulterior”.
O glumă bine tocmită
Finalul, întru descrețirea frunților: „O glumă bine tocmită zice că nu s-a putut trece la denumirea de «român» pentru moneda noastră, fiindcă ar fi sunat rău, în târgurile de vite (așa de multe pe atunci), să auzi un negustor strigând, ca să-și vândă repede marfa: «Dau un bou pentru 10 români!». Dincolo de amuzament însă, numele de «leu» pentru moneda națională face parte, încă, din patrimoniul românesc și nu are nimeni căderea de a schimba acest nume. Prin urmare, RON nu are niciun rost, nicio justificare și trebuie eliminat repede”.
„«Potica» (farmacia) este un neologism regional, pătruns în limbă în secolul al XIX-lea din germană, mai exact de la substantivul Apotheke”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Tot din ignoranță sau din dorința de a epata cu orice preț, unii contemporani schimbă cu de la sine putere maniera de pronunțare a multor nume vechi românești”, Ioan-Aurel Pop
„Formula RON era însă una tehnică și nu presupunea deloc înlocuirea denumirii consacrate și oficiale a monedei naționale românești. Prin urmare, trebuie să scriem și să rostim leu-lei și nu ron-roni”, Ioan-Aurel Pop
„Pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a făcut prima tentativă serioasă de trecere la o monedă națională, aceasta trebuia să se cheme «romanat» sau chiar «român» (după modelul surorii mai mari, Franța, care avea francul)”, Ioan-Aurel Pop
