Un rug în mijlocul oraşului

Mănăstirea Antim a fost ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul şi ridicată pe locul unei vechi biserici de lemn cu hramul Sfântul Nicolae. În acea bisericuţă, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape 200 de metri spre apus, se păstra Mirul. În prezent, ansamblul mănăstiresc, monument istoric valoros, găzduieşte, în afara mănăstirii propriu-zise, o parte a administraţiei patriarhale, precum şi biblioteca Sfântului Sinod.

Iniţial, mănăstirea avea forma unei cetăţi, cu biserica în centru. Pe laturile care descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile, iar în fiecare colţ era câte un turnuleţ.

Stareţul Mănăstirii Antim, părintele arhimandrit Mihail Stanciu, ne vorbeşte despre istoria locaşului de cult: "Mănăstirea Antim a fost făcută la 1715 de Mitropolitul Antim Ivireanul. El nu era român de neam, era din sudul Georgiei. Pe la 30 de ani, a fost luat ostatic în timpul unei incursiuni militare otomane şi vândut ca sclav la Constantinopol. El era un om de aleasă cultură, pictor, sculptor, caligraf şi pentru aceste daruri a ajuns la curtean sultanului. A ajutat creştinii din Constantinopol fiindcă le traducea din limba turcă în limba greacă.

În felul acesta, s-a făcut cunoscut Patriarhiei Ecumenice, care l-a răscumpărat. În 1690 l-a adus în ţara noastră domnitorul Constantin Brâncoveanu. Antim avea 40 de ani. A venit la Mănăstirea Snagov, unde a tipărit multe cărţi de învăţătură, a devenit călugăr, apoi stareţ. În 1795 a ajuns episcop la Râmnicu-Vâlcea unde iarăşi a tipărit cărţi de cultură creştină, cultură generală şi viaţă curată. Mai mult, a restaurat şi multe biserici... Govora, Surpatele, Cozia. Şi-a lăsat imprimat chipul lui. La Govora e portretul cel mai autentic din vremea lui. În 1708 a fost ales Mitropolit al Ţării Româneşti la Bucureşti şi a păstorit biserica Ungro-Vlahiei vreme de opt ani. După ce turcii l-au omorât pe Brâncoveanu, la un an l-au arestat şi l-au omorât şi pe Mitropolitul Antim. Însă, la 1715, el a zidit această mănăstire închinată tuturor sfinţilor".

PASUL SPRE AFIRMAREA NAŢIONALĂ
Sfântul Antim a aşezat aici o tipografie bilingvă, greacă şi română. Tot aici, a întemeiat prima bibliotecă publică de împrumut din Bucureşti. "A lăsat - continuă stareţul - un aşezământ al mănăstirii într-un regulament de funcţionare al vieţii liturgice, duhovniceşti şi culturale: tipografia, biblioteca. De la Sfântul Antim a rămas tradiţia de a fi ajutaţi cei săraci, de a fi susţinute fetele înainte de măritiş. Mulţi copii care voiau să înveţe preoţie, studiile necesare slujirii, erau susţinuţi de mănăstire. Vreme de zece ani, mănăstirea şi-a desfăşurat aşa cum se cade activitatea. După moartea lui, când s-a instaurat regimul fanariot, multe dintre bunurile bisericii s-au risipit. A ajuns o simplă parohie până pe la 1797, când a fost înfiinţată aici o şcoală de preoţi şi a redevenit mănăstire în vremea lui Alexandru I Ipsilanti. Iarăşi un moment important în viaţa mănăstirii este Revoluţia de la 1821. Episcopul Ilarion al Argeşului, care era şi stareţ al Mănăstirii Antim, era duhovnicul lui Tudor Vladimirescu. Şi steagul Revoluţiei lui Tudor a fost cusut aici. Atunci, pe acest steag al afirmării naţionale româneşti, apare prima oară tricolorul. Deci roşul, galbenul şi albastrul au fost ca fundal pe steagul acela care avea Icoana Sfintei Treimi în centru şi Icoana Sfinţilor Mucenici Gheorghe şi Teodor. Pe steag mai era şi un imn, o strofă de patru versuri, prin care poporul român era chemat la dezrobire. Asta s-a şi întâmplat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, încheiată tragic prin omorârea domnitorului. Nu mai erau domnii fanariote, adică domnitori străini, ci erau aleşi din divanul boieresc. A fost primul pas al afirmării naţionale".

O MIŞCARE DUHOVNICEASCĂ
După Revoluţia lui Tudor, Mănăstirea Antim a mai fost restaurată în 1863, pe vremea lui Cuza, chiar în prezenţa domnitorului. După 1918, aici au fost păstrate moaştele Sfintei Filoftea de la Curtea de Argeş. "Au fost aduse aici deoarece frontul înaintase în zona aceea. Iarăşi a fost o perioadă grea. Erau infiltraţii ale apei în pereţi şi fusese afectată de mucegai, nu se mai putea locui aici. Am găsit o cerere a Patriarhului Miron Cristea către Ministerul Cultelor, pe atunci condus de Nicolae Iorga, în care îşi exprima dorinţa de restaurare, de consolidare a locaşului. Dar, din lipsă de fonduri, lucrarea a fost amântată până în 1937. A venit Episcopul Irinel Mihălcescu, apoi a fost ales Mitropolit. În vremea lui s-a revigorat viaţa monahală. În 1940 era şi o academie de muzică bisericească. Doi ani a durat, căci au venit bombardamentele din cel de-al doilea război mondial şi iar a fost întreruptă evoluţia. În 1945, după război, după ce ruşii s-au instalat la putere în ţara noastră şi promovau militant ateismul comunist, la Antim a luat fiinţă un cenaclu duhovnicesc, o mişcare: «Rugul Aprins». Acest rug aprins este de fapt un simbol al Maicii Domnului din Vechiul Testament, care constă într-un tufiş care arde. Este ceea ce a văzut Proorocul Moise pe Muntele Sinai. Era un arbust care ardea şi nu se mistuia. Această profeţie, peste 1450 de ani, vorbea despre Maica Domnului, reprezentată în această icoană, a rugului aprins prin verdeaţa tufişului, adică fecioria ei. Flacăra roşie înseamnă flacăra trupului sfânt. A cuprins-o, dar nu i-a distrus fecioria. De aceea, Maica Domnului e singura Fecioară şi după naşterea Mântuitorului. Cum spuneam, din acest cenaclu făceau parte foarte mulţi intelectuali din vremea interbelică şi postbelică: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Părintele Stăniloae, Părintele Adrian Făgeţeanu, care acum are 97 de ani, Vasile Voiculescu, Părintele Benedict. Cel care coordona aceste întâlniri ale rugului aprins era poetul Alexandru Teodorescu, cunoscut ca publicist sub numele de Sandu Tudor. El a devenit călugăr şi apoi s-a numit Părintele Daniil. Era cel mai erudit dintre toţi şi avea o viziune de mare înţelegere duhovnicească. A fost însufleţitorul acestei mişcări. Erau întâlniri pe diferite teme, de cultură, duhovniceşti, rugăciuni, cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceşti savanţi au fost toţi arestaţi, împreună cu mulţi ucenici care erau elevi, studenţi.

Aşa era, mai ales dacă erai arestat pe motive politice. Asta credeau comunişti, că aici se fac întâlniri subversive, la adresa comunismului. Au pătimit mulţi. După cinci, şase ani au fost eliberaţi. Părintele Daniil a fost însă omorât în bătaie la Aiud. Acesta a fost un episod important din viaţa mănăstirii", dezvăluie Părintele Mihail Stanciu.

FĂCLIA CREDINŢEI ŞI A CULTURII
Mănăstirea Antim şi-a continuat viaţa mai mult ca un locaş de cult liturgic, având aici şi biblioteca Sfântului Sinod, care a fost amenajată după ce s-a reconstruit.

Cuprinde 60.000 de volume de cărţi. "După 1990 a înflorit obştea. Au fost la început cinci monahi, iar acum suntem zece. Ne străduim să împlinim testamentul Sfântului Antim Ivireanul şi să ducem această făclie a credinţei şi a culturii româneşti mai departe", mărturiseşte stareţul.

În ceea ce priveşte arhitectura mănăstirii, realizarea artistică reprezintă o mărturie elocventă a vieţii culturale bucureştene de la începutul secolului al XVIII-lea. Întregul complex - biserică, chilii, paraclis, clopotniţă, case egumeneşti - a fost executat, atât arhitectonic, cât şi pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh. Biserica este singura ridicată în secolul al XVIII-lea cu planul în formă treflată. Ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră, rozete mari şi bogate, iar pridvorul este deschis cu portal monumental. Capitelurile şi piedestalurile coloanelor sunt frumos ornamentate cu motive florale. Dimensiunile geometrice ale bisericii sunt de 30 de metri lungime şi 10 metri lăţime, naosul, cu două ferestre la fiecare absidă, aminteşte de structura vechilor biserici sârbeşti. La restaurarea din 1863 s-au adăugat amvonul şi cafasul, executate din lemn de stejar de Carol Storck şi având acelaşi model sculptural cu stranele. Deasupra uşii de la intrare, sub pisanie, se află decoraţia sculptată a emblemei Sfântului Antim, melcul, simbol al credinţei şi smereniei, încadrat de o cunună de lauri cu o stea în partea superioară. Aceeaşi formă de melc a avut-o şi prima cheie a uşii bisericii, fierăria broaştei aflându-se din 1855 în Muzeul Naţional. Sculptată de Sfântul Antim însuşi, uşa masivă de lemn de stejar de la intrarea în biserică a depăşit în frumuseţe toate realizările artistice de acelaşi gen din vremea sa.

BUCURIA PRIMIRII MÂNTUITORULUI
În Postul Crăciunului, Stareţul Mănăstirii Antim ne sfătuieşte să primim în suflet multă lumină şi să scoatem la iveală păcatele, pentru a fi iertate. "Multă lume reduce postul doar la o înfrânare de la bucate. Dar mai importantă este înfrânarea de la păcate. Bunătatea inimii este mai importantă decât împlinirea formală, ritualistă a unor tradiţii. Postul este o stare luminoasă a sufletului nostru.

E important pentru că ne corectează, ne adună de pe drumuri. Postul are o dimensiune personală, care depinde de cum ne reglăm alimentaţia, o dimensiune liturgică, slujbele, rugăciunile care ne cheamă la această orientare şi o dimensiune filantropică, prin intermediul căreia se organizează colete pentru cei săraci. Postul Crăciunului ne pregăteşte pentru bucuria primirii Mântuitorului. Postul îl ţinem după puterea fiecăruia, e o perioadă de educare.

La post se adaugă şi spovedania, care ajută la mărturisirea păcatelor pe care le scoatem pentru a fi iertate. Toţi avem nevoie de spovedanie. Toate acestea curăţă sufletul şi îl pregătesc pentru sărbătoare. Mântuitorul vine în sufletul nostru, iar noi venim spre el prin eforturile noastre", încheie Părintele Mihail Stanciu.