1% din PIB se cheltuieste afara

1% din PIB-ul nostru (sau peste 3% din bugetul public autohton) se cheltuieste in afara tarii dupa aderare. Este ca si cum Romania ar face un transfer de putere de cumparare catre ceilalti cetateni ai Uniunii.

In articolul precedent (JN, 9 august) am evidentiat un aspect, foarte putin examinat la noi, privind relatia intre bugetul public si aderarea la Uniune; ma refer la impactul contributiei la bugetul UE asupra executiei bugetare autohtone. Am fost intrebat de cateva ori in aceasta privinta si de aceea simt nevoia de a repeta problema, intr-o maniera mai explicita.

Miezul chestiunii rezida in faptul ca aportul nostru la bugetul UE nu se cheltuieste in economia romaneasca; adica cca 1% din PIB-ul nostru (sau peste 3% din bugetul public autohton) se cheltuieste in afara tarii, in spatiul Uniunii. Este ca si cum Romania ar face un transfer de putere de cumparare catre ceilalti cetateni ai Uniunii. Acest transfer diminueaza cererea agregata interna cu cca 1% din PIB; transferul mentionat face ca, din punct de vedere al influentei asupra cererii agregate deficitul sa para a fi mai mic cu 1% din PIB. De aceea, daca deficitul bugetului ar fi de 2% din PIB in anul aderarii (potrivit intentiei MFP) el ar echivala, privind efectul asupra cererii agregate interne, cu unul de 1% din PIB.

Avem in descrierea de mai sus un efect care ar ajuta Banca Nationala in continuarea efortului de dezinflatie. Dar sa nu ne grabim cu aceasta apreciere. Afirm aceasta, intrucat o data cu aderarea exista si un transfer invers: de la bugetul UE catre economia romaneasca, care poate merge pana la 4% din PIB-ul romanesc in cazul in care capacitatea de absorbtie este inalta.

Daca absorbtia de fonduri UE este considerabila, veniturile bugetare nefiscale cresc substantial si bugetul public se mareste pe masura. Desi deficitul bugetar nu creste decat cu nevoia de cofinantare a fondurilor UE, cheltuielile bugetare se pot mari cu un multiplu al contributiei la bugetul Uniunii. Apare astfel ceea ce, in mai multe randuri am subliniat ca poate deveni o "problema macroeconomica a bugetului mare". Mai concret, am in vedere cresterea posibil considerabila a cheltuielilor bugetare totale care, daca nu este insotita de o marire adecvata a ofertei interne, va exercita presiune inflationista si s-ar reflecta si in deficite externe superioare. Politica bugetara trebuie sa tina cont de aceste aspecte.

Am amintit intr-un alt articol si de o "contradictie intre logica keynesista a unui buget substantial mai mare si cea monetarista a dezinflatiei. Aceasta contradictie ar fi amplificata de efectul Balassa-Samuelson". Pentru concilierea celor doua logici avem nevoie de: o restructurare a cheltuielilor publice pe proiecte serioase si eliminarea risipei; prioritizarea proiectelor de anvergura nationala, care sa fie bugetate pe mai multi ani (programare bugetara multianuala); evitarea unor deficite bugetare mari mizand pe cresterea in timp a veniturilor proprii ale bugetului; atragerea sectorului privat in parteneriate cu sectorul public.

Sa rezumam: politica bugetara trebuie judecata prin prisma deficitului bugetar (cu corectia indusa de plata contributiei la bugetul UE), nivelul chletuielilor bugetare si structura acestora.
Sper ca randurile de mai sus sa fie lamuritoare.