Adevărul etern al Învierii

Tot ce face acest popor, astăzi, este să se alăture trudei la care este supusă omenirea într-o perioadă pe care mulți dintre noi am vrea să o înțelegem și să-i anticipăm un final. Cert este că, cel puțin în ultimii trei ani, omenirea a fost aruncată fie în negura ignoranței și a superstiției, fie în distopia tehnologiei care ne-a adus într-un stadiu de dezvoltare la care apocalipsa poate fi dezlănțuită doar de un singur om.

Frica este cel mai mare blestem al omenirii și cu toate acestea sunt trei ani la rând în care creștinii sărbătoresc Învierea Domnului, în frică….. frica de molimă, frica de foamete, de sărăcie și de război. Cu siguranță, nu acesta era planul lui Dumnezeu pentru omenire și cu siguranță nu pentru asta a acceptat să fie răstignit Isus. Cea mai mare sărbătoare a creștinismului, ar trebuie să fie pentru întreaga omenire o sărbătoare a bucuriei netăgăduite, a puterii divine care a biruit răul și a dat lumii duhul curajului și al puterii. Dar pentru a dobândi acest duh al curajului, creștinii au avut mai întâi de înfruntat plângerea și deznădejdea, răstiginirea și îngroparea, tocmai ca un ciclu firesc al evoluției spirituale.

Apostolul Pavel spunea: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră" (I Cor. 15, 14). Așadar, la ce i-ar folosi omului toată truda și toată zbaterea, dacă locul învierii și al bucuriei este luat de duhul fricii și al neputinței.

Cred din ce în ce mai mult că marea mea însușire, de-a lungul timpului, a rămas aceea că nu cred în evoluția umană și acest lucru m-a scutit deseori de iluzii deșarte și de mari așteptări de la semenii mei. Cu toate acestea, fiecare individ are modul său propriu de a fi uman și este solicitat să valorifice această particularitate în cursul vieții. Cum și cât mai înțelegem să ne valorificăm umanitatea este o chestiune la care accedem din ce în ce mai greu. Am avut momente în care am trecut de la sentimentele de simpatie fața de umanitate, la cele de mizantropie, într-un ritm foarte alert și doar o distanță considerabilă față de oameni m-a făcut să am simpatie pentru aceștia.

Alternanța aceasta a sentimentelor a fost alimentată în ultima vreme de o lipsă acută a moralității, manifestată în mod vizibil și fără ocolișuri. În România moralitatea nu mai constituie o virtute, nici măcar un deziderat și cu atât mai puțin o valoarea pe care să o căutăm să o sădim în conștiința generațiilor viitoare. La fel ca inteligența, simțul moral se poate dezvolta prin educație, disciplină și voință... Moralitatea e mai importantă decât inteligența. Când moralitatea dispare, toată structura socială începe să se clatine.

Voltaire făcea referire la faptul că senatul roman privea poporul ca pe o fiară sălbatică, ce trebuia asmuțită asupra vecinilor, de teama să nu-si sfâșie stăpânii și în acest fel, din pricina celui mai mare cusur al cârmuirii romanilor, ei au devenit cuceritori, pentru că erau nenorociți acasă, au devenit stăpânii lumii.

Globalizarea a avut rolul de a convinge cât mai multi oameni despre lipsa lor de valoare. Viața oamenilor a devenit foarte ieftină, a devenit înspăimântător de lipsită de semnificație. În era în care proslăvim evoluția umanității, două femei din București, care locuiau într-un bloc fără utilități și pentru care nu se știe din ce motive nu fusese semnată recepția, au murit pentru că nu au avut curent să-și alimenteze aparatele de oxigen. Cred că este momentul, mai ales acum, când creștinătatea sărbătorește triumful vieții asupra morții, ca fiecare dintre noi să facă o pauză și să își aducă aminte de prețul pe care Dumnezeu a vrut să îl plătească pentru noi, profunzimea dragostei Lui pentru noi și cât de mult valorăm pentru El.

Minunata lumea nouă creată de digitalizare, consumerism și globalizare a avut rolul de a crea o societate buimacă, plină de tumori, care își reneagă originiile și darul divin cu care a fost trimisă în această lume. Mai mult decât atât, sacrificiile care au stat la baza întregii noastre istorii au fost anulate tocmai pentru că demnitatea, puterea și verticalitatea au ajuns să ne copleșească. Am pregătit extirparea tradițiilor culturale, religioase și sociale pentru că ni s-a părut o povară prea grea să păstrăm apartenența la trecut, deoarece cu cât ai mai mult trecut cu atât ești mai bogat și cu cât ești mai bogat în trecutul tău, cu atât exiști mai mult ca individ și implicit ca națiune.

Este important peste veacuri cum te prezinți cu trecutul și cu bogăția trecutului pentru a-ți asigura legimitatea și respectul. Raportarea la trecut este o constantă general umană, iar tradițiile în general sunt un mod de raportare la acest trecut.  Blaga spunea că cel dintâi lucru la care aspiră un curent nou, ce luptă împotriva tradiției, este de a-și crea o tradiție.

Ne-am grăbit cu toții să adoptăm cu brațele deschise și cu surâsul omului împăcat cu soarta tot ceea ce ne-a fost livrat mirosind a parfum vestic și progresist, uitând că apartenența la trecut este comunitatea completă și complexă a vieţii civilizate. Lipsa oricărei detașări de trecut și de tradiție înseamnă anarhie şi disoluţie etnică. Iar ritmul etnic cu oarecare durată constituie tradiţia, care aduce la unitate toată dezvoltarea unui popor.

Îmi dorec pentru noi toți ca Învierea de anul acesta și din fiecare clipă să dăruiască înțeles și direcție existenței noastre ca națiune, dar și oportunitatea de a o lua de la capăt indiferent de circumstanțe.

În încheiere, nu-mi mai rămâne decât să fac apel la rugăciunea universală: Iartă-ne Doamne, că am ajuns atât de săraci, încât nu ne-au mai rămas decât banii!