Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La şase luni după ce devenise limpede că afectează creşterea economică, şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks, s-a trezit şi el să spună că arieratele "constituite o frână majoră în calea creşterii". Probabil că îi va lua încă şase luni să constate că arieratele amplifică datoria publică.
Da, dar dacă difuzăm "revelaţiile" târzii ale lui Franks poate că-i bine să reamintim şi avertismentele lansate în trecut. Pe 5 august scriam într-un editorial din Jurnalul Naţional ("Viitura de la Palatul Victoria"), că degeaba reiterează ministrul Finanţelor că ţinta de deficit bugetar din 2010 va rămâne nemodificată dacă bugetul nu-şi plăteşte furnizorii privaţi, făcând arierate. Încercarea de a muta încetarea de plăţi de la stat în zona privată blochează economia. Şi apoi, ca urmare a şomajului şi a închideriilor de firme generate de blocaj, recesiunea se poate amplifica. Adăugând că recesiunea nu-şi are cauza în anticipaţiile românilor – într-un popor pesimist din fire –, ci în arieratele administraţiei publice, care generează o cădere abruptă a economiei. Altfel spus, atunci când eşti şomer ca urmare a măsurilor guvernamentale ce au lovit mediul de afaceri chiar îţi e greu să debordezi de optimism.
Iar pe 2 septembrie observam într-un alt editorial ("Cel mai mare datornic din economie vrea să se împrumute ieftin!") că bugetul statului nu-şi plăteşte furnizorii privaţi, făcând arierate, blochează economia şi apoi, cei din mediul privat, care suferă de pe urma faptului că statul îi lipseşte de lichidităţi, se finanţează la preţ din ce în ce mai mare de la bănci. Preţ în creştere pe care statul – adică tocmai cel care văduveşte mediul privat de resurse şi le scumpeşte – refuză să-l plătească şi încearcă să "evadeze" în exterior, unde zice că pune la punct o strategie de finanţare echilibrată a deficitului bugetar între piaţa internă şi cea externă. Subliniind că dacă Guvernul creşte taxele pentru că are nevoie de bani, atunci şi banca centrală ar trebui să majoreze dobânzile, pentru a preîntâmpina decapitalizarea economiei. Fiindcă în situaţia în care Executivul risipeşte banii pe care i-a luat de la sectorul privat, BNR ar trebui să stimuleze economisirea.
Aceste apeluri n-au rămas fără ecou, pentru că pe 13 noiembrie guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a indicat cauza pentru care avem "şi recesiune, şi inflaţie", subliniind că arieratele sunt precum "o boală contagioasă care se răspândeşte şi denaturează fondul economiei de piaţă". Ele "determină un lanţ de întârzieri de plată mai rele decât deficitele", care nu doar că alimentează recesiunea, ci "o distorsionează prin distribuţie". Ca să conchid, BNR a înţeles că impactul arieratelor e foarte important şi de lungă durată, la fel ca şi lipsa pieţelor, în condiţiile în care distribuţia defectuoasă a resurselor (pieţele alocă resursele permanent, nu cum le redistribuie bugetul, selectiv şi neuniform) afectează grav evoluţia PIB. Dar, impresia mea este că banca centrală era conştientă de multă vreme de legătura dintre arierate şi recesiune, însă a reacţionat abia după ce această chestiune a fost consemnată de presă.
E bine să notăm totuşi că guvernatorul Isărescu a atras atenţia încă din mai 2010 că "deficitul bugetar poate să aibă variaţii, dar dacă îţi atingi ţinta cu arierate ale statului este cea mai proastă soluţie". Cu alte cuvinte, a sugerat că degeaba se micşorează deficitul bugetar sub 7% din PIB, prin metoda cash, cum îl calculează FMI, dacă acesta de fapt se măreşte când sunt incluse şi facturile neplătite – arieratele –, aşa cum se calculează potrivit metodologiei UE.
În fine, arierate au mai toate economiile lumii, însă ele apar întâmplător, nu constituie o practică uzuală de a se ascunde deficitele, ca la noi. Şi partea mai interesantă e că arieratele nu fac subiectul vreunei teorii economice. Dar poate că acesta va fi aportul României la dezvoltarea ştiinţei economice. Mai ales că avem tradiţie: în aprilie 1933 s-au emis "Bonurile de impozite 4%" pentru lichidarea datoriilor arierate ale statului anterioare exerciţiului 1932. Iar Mircea Vulcănescu, directorul interbelic al Datoriei Publice, a venit, în 1934, să fundamenteze teza de ce se împrumută statul "pe sub mână de la cei cărora le cere mărfuri şi servicii fără plată imediată". El susţinea cu insolenţă că "în împrejurări trecătoare, de forţă majoră" se poate ajunge la soluţii în care "recursul la credit e deghizat". "Când lefurile nu se plătesc, sau când furnizorii aşteaptă cu lunile, în fond, statul nu face altceva decât să se împrumute", dând naştere unor deficite importante, care "constituiesc o datorie flotantă" ce se cere apoi transformată "într-o datorie consolidată".
