Bani vs încredere

Întrebarea fundamentală este: De ce tot mai multă lume „aruncă” banii emişi de băncile centrale şi achi­zi­ţio­nează metale şi petrol de pe bursele de mărfuri. Parcă banii erau consi­deraţi un mijloc de conservare a valo­rii, dar, din păcate, oamenii se îndo­iesc, în prezent, că pot lua şi bani, şi încredere din acelaşi loc. Şi spre deosebire de acum o sută de ani, când posesorul unei bancnote primea în schimbul ei o valoare indubitabilă (câteva grame de aur), în momentul de faţă numai încrederea dă valoare banilor de hârtie...

Totuşi nu e bine să picăm în capcana că încrederea depinde în principal de dobânzi, pentru că banii sunt făcuţi doar pentru a facilita schimbul de mărfuri. Într-adevăr preţul banilor – dobânda – poate urca şi re­sur­sele pot fi alocate mai eficient, însă această idee e valabilă în con­diţiile schimbului liber de mărfuri, nu şi atunci când banii merg spre fi­nan­ţarea deficitului bugetar, care blo­chea­ză schimbul. Iar mai departe, pentru că vorbim despre bugete de stat, trebuie să subliniem că acestea sunt elaborate în instituţii politizate. Am ajuns exact la punctul care ge­ne­­rează neîncrederea: politizarea banilor.

Şi asta se întâmplă deoarece este ignorat constant avertismentul că sistemul monetar actual, în care statul tipăreşte banii, iar aceştia nu sunt legaţi de nimic substanţial, ca în epoca etalonului aur, nu se poate proteja de unul singur. Cu alte cuvinte, tendinţa autorităţilor politice este de a se folosi de sistemul monetar pentru atingerea scopurilor proprii, cum ar fi escaladarea cheltuielilor pu­blice în preajma perioadelor electorale. În aceste condiţii, independenţa băn­ci­lor centrale este un lucru extrem de practic, fără nimic ideologic, atâta vre­me cât se doreşte stabilitatea sistemului monetar.

Ca să rezum, e indicat ca politicienii să nu mai aibă vreo legătură cu banii publici. Evident că banii trebuie administraţi, dar pentru asta e su­­ficientă angajarea unor guvernanţi cu contract. Iar atunci când numeşti un guvern de tehnocraţi e necesar să fie modificat şi cadrul legislativ pentru a deveni funcţional. În caz contrar, contractul nu va putea fi respectat.

Din nefericire, nu o punere a semnului egal între bani şi încredere ni se pregăteşte, ci schimbarea „tehnicii” de inflaţionare a baniilor de hârtie. Directorul general al FMI, Domi­ni­que Strauss-Kahn, sugera, la finele anului 2009, ca o nouă monedă internaţională să evolueze din drepturile speciale de tragere (DST), unităţile de cont utilizate de FMI, şi să pună capăt dominaţiei dolarului.

Haideţi să vedem ce părere au economiştii liberali despre o astfel de iniţiativă. Murray Newton Rothbard scria în celebra sa carte „Ce le-a făcut Statul banilor noştri?” că etalonul aur clasic se zbate în uitare, iar ţelul ultim al liderilor americani şi mondiali e reprezentat de vechea viziu­ne keynesistă a unui unic etalon discreţionar de hârtie, o nouă unitate monetară emisă de o Bancă Mondială de Rezerve (BMR). Că noua monedă va purta denumirea de „bancor” (oferită de Keynes) nu are nici o importanţă. Esenţial este că o asemenea monedă internaţională de hârtie, deşi eliberată de crize ale balanţelor de plăţi, de vreme ce BMR poate emite câţi bancori doreşte şi să-i ofere ţării în dificultate, va da frâu liber unei inflaţii mondiale nelimitate, nestăvilită nici de crizele balanţelor de plăţi, nici de de­pre­cierea cursurilor de schimb. BMR va deveni în acel moment determinantul absolut al ofertei de monedă a lumii şi al distribuţiei ei pe naţiuni. BMR ar putea şi chiar va supune lumea la ceea ce consideră ea a fi o inflaţie înţelept controlată. Din păcate însă, nimic nu va mai sta atunci în calea holocaustului econo­mic de proporţii inimaginabile constituit de inflaţia globală galo­pan­tă...

În postfaţa cărţii lui Rothbard, un alt mare economist, Jörg Guido Hülsmann, atrage atenţia că nu este decât o chestiune de timp până când Ame­rica de Nord şi Europa vor atinge un punct fără întoarcere, situaţie în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreţionară. În acel moment, nu va mai fi nimeni care să menţină în viaţă tristul joc al îndatorării şi inflaţiei în alternanţă. Fie economia occidentală va ajunge complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub naţional-socialism, fie va fi hiperinflaţie. E posibil ca acel moment să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar şi euro (poate şi yen?). Nimic nu se schimbă însă: la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflaţia. Numai nişte reforme radicale în direcţia pieţei pot să ne salveze – în termeni rothbardieni: întoarcerea la o monedă-marfă, cum ar fi aurul.