Bariera de jad

Sunt mai mandru de muzeele mici, mijlocii si celebre in care am ajuns, decat de cartile grele, groase si monumentale pe care le-am biruit. Cunoasterea unui muzeu e ne­in­do­iel­nic o izbanda. Nu-i destul insa sa pasesti intr-un muzeu. Trebuie sa paseasca si el in tine. Totusi, de mu­zeul care ar fi trebu­it sa cons­ti­tuie cea mai frumoa­sa re­usita a lup­tei mele cu inaccesibilul n-am po­menit niciodata. Pentru ca a de­ve­nit si cel mai drastic esec. Zicala "a intrat bou si a ie­sit vaca" ex­pri­ma, in ciuda apa­ren­tei sale incompatibilitati la te­ma, esentialul ex­cur­siei mele in Mu­zeul Imperial din Pekin, din anul 1970. Daca nu era deloc usor sa razbesti pana in China anilor ’70, in plina "re­vo­lu­tie culturala", era si mai greu sa calci pragul fabu­losului muzeu de arta veche. Conjunctura merita povestita.

Uniunea Ziaristilor din China, aler­t­ata de informatia ca o de­le­ga­tie retransa de confrati din Romania ar dori sa vada, intre doua avioane de pe ruta Phenian – Bucuresti, Pekinul, a marcat si­t­u­a­tia cu un foarte consistent pa­chet de cadouri artistice: muzee, ope­ra, Cetate Interzisa, Marele Zid, o vizita cu caracter profesional pe o straduta cu gravori si desenatori.

Profitand de aceasta stranie aba­tere de la ritualul obisnuit de do­paj ideologic, am plusat rugand gaz­dele sa facem, in masura in care era posibil, un popas de trei-patru ceasuri la Muzeul Imperial, cel mai bogat, dar si cel mai putin abordabil.

In salile aproape pustii ale fa­bulosului muzeu de arta clasica mi-a dat pe loc seama ca-mi lipsesc complet atat sensibilitatile, cat si mij­loa­­c­e­le intelectuale pentru a pri­ce­pe de ce lucrurile care mi se in­fa­tisau ochilor erau arta. Nu re­u­seam sa fac deosebirea intre ma­ies­trie si minutie, intre talent si tra­ditie, intre inspiratie si metoda, intre verdict si imaginat. Practic, toate unitatile europene de masura a calitatii si a valorii imi erau in­ter­zi­se. Am vazut vitrine, nesfarsite si­ruri de vitrine, pline cu figurine de jad si o multime de pietre colorate se­mipretioase si pretioase gigantice, in care mesteri anonimi cio­pli­sera de toate: forfota umana, des­fasurari de piesaje si zoologii fan­tastice. Singurul fapt care mi se impunea era ca aici conta cantitatea. Ca intr-un muzeu de tip Guiness, in care puteai citi cea mai lata poezie din lume, cea mai parfu­mata simfonie, cea mai solu­bi­la sculptura, cea mai groasa pictura, cea mai transparenta fresca. Nu tin minte nimic din ce am va­zut, pentru ca gaseam totul impropriu, in alta zona a intelegerii decat aceea in care fusesem educat. In comparatie cu distanta enorma dintre absolutul artistic european si cel asiatic, distanta propriu-zisa dintre Europa si China nu era decat o azvarlitura de bat.