Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O ducem greu. Dramatic este însă faptul că vom continua, o vreme, s-o ducem greu. Se vor mai închide fabrici, va mai creşte şomajul, se vor găsi cu dificultate locuri de muncă. Vedem însă şi câteva ferestre deschise: preţurile nu vor mai exploda, cursul de schimb va rămâne stabil, iar economia reală va începe, vrând-nevrând, să se întoarcă cu faţa spre piaţă.
Dar fără o înnoire radicală a comportamentului companiilor, investitorilor, comercianţilor şi salariaţilor, prin grăbirea reformelor, nu vom ieşi din recesiuni. Şi nici nu vom ajunge la o altă structură a bugetului, radical schimbată.
O restructurare în materie bugetară a devenit obligatorie. Fiindcă bugetul ţării a rătăcit drumul. Nu de-acum, ci de multă vreme. Acum însă afundarea în eroare e atât de mare, bolile bugetului sunt atât de grave încât o operaţie radicală nu mai poate fi evitată.
Cum am ajuns aici? Cauzele sunt numeroase. Iar fraudarea bugetului e una dintre ele. Paradoxal însă, principala cauză are la bază dorinţa clasei politice de a face un bine populaţiei. I-a făcut însă rău, pentru că în loc să fi forţat lucrurile şi să fi administrat în politica fiscală medicamente amare, dar dătătoare de sănătate, clasa politică n-a făcut altceva decât să lungească bolile economiei în general şi ale bugetului în special. Acum a venit vremea unor măsuri extrem de dureroase. De ce s-a preferat lungirea bolii? De teamă că prin radicalizarea reformelor s-ar ajunge la injustiţie socială, cauzată de polarizarea bogăţiei.
Dar lungirea bolii a indus o şi mai dură injustiţie: sărăcirea majorităţii populaţiei. Adepţii gradualismului au sperat ceva şi au ajuns la altceva. Speranţa lor că astfel va funcţiona protecţia socială s-a dovedit a fi un rău sfetnic. Viaţa n-a curs ca în vise, ci pe făgaşul ei real. Societatea românească a epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre. Reforma, acceptată formal de întreaga societate, a continuat să înainteze încet. Foarte încet. Şi astfel n-am obţinut necesarele resurse pentru protecţia socială. Risipa s-a accentuat. Ne dezmeticim însă lent. Dezbaterea publică, deseori zgomotoasă, e încă departe de a scoate în relief soluţiile adecvate.
Căci ne lipsesc reperele. Unii privesc înapoi şi propun scăderi de impozite. Într-adevăr, reducerile de impozite directe au împins lucrurile către schimbări importante. În 2000, bunăoară, reforma fiscală a fost determinantă pentru ieşirea din recesiune şi trecerea la creştere economică. Iar cota unică a constituit - începând din 2005 - o completare binevenită, care să ducă schimbările mai departe. Numai că acum e nevoie de încurajarea profiturilor şi stimularea veniturilor raportate la rezultate, care să recompenseze performanţa. Numai astfel de paşi ar putea să aducă bani în plus şi pentru salarii bugetare, şi pentru pensii, şi pentru învăţământ, şi pentru sănătate. Şi, desigur, pentru investiţii în infrastructuri. A trage, acum, impozitele în jos ar însemna să tragem în jos PIB-ul. Cel puţin pentru un an sau doi.
Alte propuneri mizează pe creşteri de impozite. O cale de asemenea periculoasă. Experienţa mondială arată că bani mulţi la buget se obţin nu din cote înalte de impozitare, ci dintr-o masă mare de câştiguri, la care să se aplice impozite realiste. Deşi, astăzi, cota unică de 16% continuă să fie criticată dur, este limpede că măsura a fost binevenită. În plus, a constituit şi un pas înainte către atragerea de investiţii străine directe. A urca impozitele ar însemna fie să ajungem să fie descurajate munca, veniturile din muncă şi investiţiile, fie să ne alegem cu o inflaţie catastrofală.
Mai e însă o problemă, poate cea mai importantă: filosofia bugetară. Sigur că e firesc să fie taxat tot ce mişcă - de la autoturisme la mărfuri; şi tot ce stă - de la terenuri la clădiri. Grav este însă faptul că impozitele şi taxele îşi asumă cursa pe un culoar îngust: acela de a aduna bani în "casieria centrală" a statului. Şi asta într-un timp în care, mai mult ca oricând, contribuţia fiscalităţii la creş-terea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei ar trebui să crească substanţial. Dovadă că România se desprinde greu de tendinţele centraliste ale vechiului sistem. De fapt, nici n-a reuşit încă o desprindere totală. În acest fel, companiile care produc bunuri sau servicii n-au fost şi nu sunt încurajate să remunereze corespunzător competenţa, iniţiativa şi creactivitatea. Sau, mai rău, au fost şi sunt împinse să caute refugii în munca la negru. Şi cum pensiile sunt plătite de salariaţi, la salarii mici, în cartea de muncă şi contribuţia de asigurări sociale e mică.
Citește pe Antena3.ro
