Cai verzi pe bancnote

Ţintele BNR privind inflaţia şi trecerea la euro nu mai au legătură nici măcar cu optimismul, darămite cu realitatea.

Ţintele BNR privind inflaţia şi trecerea la euro nu mai au legătură nici măcar cu optimismul, darămite cu realitatea.
Inflaţia a ajuns în iulie 2008 la cel mai înalt nivel din ultimii trei ani – 9% – şi analiştii dau vina fie pe majorarea preţurilor administrate, fie pe efectul de bază nefavorabil. Nimeni nu vorbeşte de banii în exces aruncaţi pe piaţă de Guvern prin majorarea veniturilor unor categorii care generează o productivitate redusă (bugetarii) sau zero (pensionarii). A spus-o însă mai de mult guvernatorul Isărescu: "Din punct de vedere social, poate fi fundamentat un salariu de 700-1.000 de lei, chiar şi unul de 2.000 de lei, dar real tot 500 de lei va fi".

În fine, n-aş vrea să mă opresc din nou asupra postulatului lui Ludwig von Mises: "Guvernul numeşte inflaţie inevitabilul efect al acesteia, anume creşterea preţurilor, trecînd sub tăcere faptul că această creştere se datorează chiar sporirii artificiale a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie". Mai bine am revedea ce niveluri de inflaţie îşi propunea BNR în 2004: 7% – 2005, 4% – 2006, 3% – 2007, 2% – 2008. În 2005 – în PEP – proiecţiile s-au modificat din nou: 4,5% – 2007 şi 3% – 2008. Apoi, cînd banca centrală a anunţat ţintele de inflaţie, şi-a ajustat iarăşi perspectivele: 4% – 2007, 3,8% – 2008, 3,5% – 2009. Păi, probe de tir cu mutarea ţintei în dreptul ţevii nu există nici la Jocurile Paraolimpice...

Îşi mai aminteşte cineva ce spunea viceguvernatorul Popa în ianuarie 2006? România va încerca să se încadreze în criteriile Tratatului de la Maastricht înainte de intrarea în Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM 2), etapă obligatorie înainte de adoptarea euro, şi să petreacă un timp cît mai scurt în ERM 2. "Acest lucru înseamnă ca indicatorii privind stabilitatea preţurilor să se apropie de obiectivele stabilite în perioada 2008-2010", preciza Popa. Adică, după ce, în 2004, BNR îşi propunea să ajungă la o inflaţie compatibilă cu cea din zona euro în 2008, intervalul s-a lărgit pînă în 2010. După care perioada a devenit 2009-2010, fiindcă guvernatorul BNR declara în noiembrie 2006 că dezinflaţia mai are nevoie de trei-patru ani de consolidare, timp în care Guvernul să încheie reformele structurale rămase: ajustarea preţurilor administrate, reformarea administraţiei publice, reclădirea sistemului de asistenţă socială etc.

Din păcate, Executivul n-a marşat la ce i-a propus Isărescu. Ba, între timp, dezinflaţia neconsolidată s-a transformat în inflaţie consolidată. Deja, nimeni nu mai vorbeşte de euro-Maastricht-calendar, de un mix de politici care să facă din criteriile de trecere la euro punctul nodal – ar fi ca şi cum atleţii în cărucior ar vrea să concureze la Beijing alături de campionii olimpici adevăraţi. Economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, spunea în decembrie 2006 că "perioada estimată de BNR – de cinci-şapte ani necesari pentru a pregăti intrarea în zona euro – nu este nici lungă, nici scurtă, ci optimă, cu condiţia să nu relaxăm ritmul reformelor". Dar reformele au fost ca şi inexistente în 2007 şi 2008...

Şi fireşte că, aşa cum refuză să-şi revizuiască ţintele de inflaţie (deşi proiecţiile indică limpede depăşirea intervalului de variaţie asociat ţintei), BNR nu modifică nici datele programate pentru intrarea în ERM2 (2012) sau pentru adoptarea euro (2014). Chiar în condiţiile în care guvernatorul BNR admitea în urmă cu şase luni că "anul 2008 este unul crucial... dacă în 2008 şi 2009 nu vom reuşi să venim cu inflaţia pe trend descendent, ne va fi greu să adoptăm euro în 2012-2014". Ignorarea realităţii nu înseamnă însă că România va trece la euro în 2014, ci mai degrabă în 2017.