Când Dreapta se macină, câştigătoare nu poate fi decât Stânga

Întâia oară după 1990, Opoziţia e divizată iremediabil în două formaţiuni, PSD şi PD-L. Astfel că, în paralel cu lupta împotriva PNL de la guvern, cele două formaţiuni din Opoziţie se atacă reciproc

Când vine vorba despre parlamentarele din acest an, se invocă drept noutate absolută introducerea votului uninominal.

Într-adevăr, după aproape două decenii de vot pe listă, în 2008 românii sunt convocaţi să aleagă candidaţi pe colegii. E o noutate nu doar în istoria postdecembristă, dar şi în cea de după 1946, dat fiind că sub regimul comunist s-a exercitat tot un soi de vot pe listă, chiar dacă aceasta din urmă aparţinea unui singur partid.

Nu e însă o singură noutate.

O alta ţine de relaţia Putere – Opoziţie, definitorie pentru orice democraţie au­tentică.

Scoţând din discuţie momentul mai 1990, alegerile parlamentare post­decembriste s-au definit prin concentrarea Opoziţiei pe răsturnarea Puterii existente.

În 1992, 1996 şi 2000, argumentul folosit de Opoziţie împotriva puterii l-a constituit caracterul dominant, zdrobitor al regimului.

Firavă în cazul celor trei scrutine, Opoziţia a căutat şi a descoperit diferite formule de coalizare: CDR, în 1992 şi 1996, Alianţa D.A., în 2004.

Electoratul a fost chemat să voteze cu Opoziţia în numele nevoii de supravieţuire a democraţiei.

FSN, mai întâi, PDSR şi PSD, mai apoi, formaţiuni beneficiind atât de Guvern, cât şi de Preşedinţie, au fost definite drept partide cu tendinţe autoritariste.

Spaimei de eventualitatea unei dictaturi i s-au adăugat unele note aparte ale regimului PDSR în diferite momente.

În 1992 şi 1996, regimul a fost denunţat ca neocomunist. În 2000, regimului i s-a fixat eticheta de corupt.

De fiecare dată, în cazul celor trei momente electorale, Opoziţia a exploatat la maximum imaginea sa de slăbiciune.

Scrutinul a fost înfăţişat ca o încordare excesivă a electoratului pentru a reuşi răsturnarea unei Puteri vizibil dominante.

2000 se constituie într-un caz aparte.

Regimul CDR nu putea fi definit pentru nimic în lume drept unul cu ambiţii dictatoriale.

PDSR, aflat în Opoziţie, a apelat totuşi la formula votului negativ.

Puterea trebuia răsturnată tocmai pentru slăbiciunile sale de fond în materie de administrare a ţării.

În 2008, la Putere se află un Guvern minoritar. Un guvern care se luptă să administreze ţara în condiţiile unui PSD majoritar în Parlament şi a unui PD-L deţinând Preşedinţia.

Un astfel de guvern nu poate fi identificat cu o Putere arogantă, zdrobitoare, pe cale să calce în picioare o Opoziţie slăbănoagă.

Dimpotrivă, mai mult chiar decât în 2000, Opoziţia e mult mai puternică decât Guvernul. Figuraţia de forţă pirpirie, având nevoie de un heirup al electoratului pentru a răsturna Puterea, e absurdă.

În aceste condiţii, noutatea postdecembristă a relaţiei Putere ş Opoziţie constă în dificultatea de a promova votul negativ.

În 1992, 1996, 2004, chemările Opoziţiei de a răsturna Puterea printr-un vot emoţional aveau temei în realitate.

În 2008 ar fi hazliu să ceri electoratului o încordare ieşită din comun pentru a da jos un Guvern care se zbate să supravieţuiască.

Ar fi hazliu şi să ceri electoratului, ca în 2000, un vot negativ împotriva unui guvern care nu reuşeşte să administreze ţara.

Chiar în condiţiile unui preşedinte care şi-a făcut un obiectiv din a ataca Guvernul şi a unui PSD care şi-a asumat misiunea de a-l şantaja, Executivul Tăriceanu a reuşit (cel puţin până acum) să nu arunce ţara în haos.

Noutatea relaţiei Putere – Opoziţie ar reclama o schimbare radicală în strategia de campanie a Opoziţiei.

Şi anume de a înlocui tradiţionalul vot negativ cu un vot constructiv.

Ce se întâmplă în acest an la nivelul Opoziţiei?

Întâia oară după 1990, Opoziţia e divizată iremediabil în două formaţiuni, PSD şi PD-L.

Astfel că, în paralel cu lupta împotriva PNL de la guvern, cele două formaţiuni din Opoziţie se atacă reciproc.

În al doilea rând, atât PSD, cât şi PNL duc o campanie bazată tot pe votul negativ.

În cazul PSD, o astfel de campanie apare ca întemeiată.

PSD cere răsturnarea Puterii de Dreapta în numele unei formaţiuni de Stânga.

Răsturnarea Guvernului cere şi PD-L.

Numai că PD-L e o formaţiune de tip sorcovă politică.

Vopsită în toate culorile, această formaţiune n-are practic nici o culoare dominantă.

În timp ce atacurile PSD împotriva Guvernului pot fi puse sub semnul unei note comune, cele ale PD-L stau sub semnul atacurilor cu orice preţ.

Electoratul e convocat să voteze împotriva Guvernului Tăriceanu pur şi simplu, pentru că PD-L vrea să-i ia locul.

Lipsite de fundament ideologic, atacurile oarbe ale PD-L trec drept un război în interiorul Dreptei.

Şi când Dreapta se macină, câştigătoare nu poate fi decât Stânga.