x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Când explodează cuşcuşul

Când explodează cuşcuşul

de Adrian Năstase    |    18 Ian 2011   •   20:34
Când explodează cuşcuşul
Sursa foto: Cristian Marcu/Jurnalul Naţional

Scriu aceste rânduri de la Paris, unde am participat la o reuniune a comitetului de monitorizare a APCE pentru consecinţele războiului dintre Rusia şi Georgia, cu o senzaţie de déjà vu ca­re se leagă implacabil de ceea ce am trăit în România în decembrie ’89. În Franţa, tunisienii, mai mult sau mai puţin rezidenţi – numărul lor de­pă­şeşte 500.000 –, salută în stra­dă plecarea de la atotputere a fostului preşedinte Zine El Abidine Ben Ali. Alături de ei se manifestă şi alţi vor­bitori de arabă proveniţi din ţările din nordul Africii. Ei cer soluţii simi­la­re pentru conducerile din statele lor.

Ani lungi, Tunisia a generat imagi­nea unei ţări stabile, relativ prosperă, cu tentaţiile fundamentaliste bine ţinute în frâu de o conducere cu mână de fier. Zeci de mii de turişti români, atraşi acolo de soarele cald şi de pre­ţu­rile mici, pot depune mărturie în sen­sul ăsta. După obţinerea independenţei, Tunisia a ales calea unei "re­pu­blici mimate", în care preşedintele se retrăgea din motive de senectute, la capătul a numeroase mandate, fiind înlocuit uneori chiar de şeful ser­viciilor secrete, într-un ritual la care cetăţeanul nu avea niciodată ac­ces real. Acest sistem, practicat în mai multe ţări şi nu numai arabe, a asi­gurat o anume stabilitate. Dar tot el a anulat orice încercare reală de dez­batere internă şi, de la un moment în­colo, a făcut imposibilă identificarea problemelor cu care se con­frun­­tă societatea. Evaluarea ade­vă­ra­tă a stadiului atins şi a căilor de urmat.

Stabilitatea tunisiană devenise de mul­tă vreme un fel de oală în clocot, aflată sub un capac tot mai şubred. Cât de şubred şi cât de clocot am aflat cu toţii la acest început de an.

Viitorul imediat al ţării e nesigur, până şi oficialii vorbesc despre un "haos total". În UE şi mai ales în Fran­ţa, emigranţii tunisieni ai ul­ti­melor decenii încep să vorbească re­ven­dicativ, să îşi asume rolul unui exil care ar putea oferi temeiul moral al unor soluţii. Dar lucrurile sunt mult mai complicate. Ca şi în România lui ’89, chiar dacă într-un context cultu­ral total diferit, Tunisia intră într-o etapă a dezbaterii fără să aibă un an­tre­nament real. Mai mereu, conse­cin­ţa unei asemenea situaţii e confu­zia. Confuzia duce la violenţă şi la să­ră­cie, iar finalul poate fi un nou re­gim autoritar, laic sau nu, care face or­di­ne cu preţul ştiut. Duce la frustrare, la sentimentul de "revoluţie furată".

Confruntată cu propriile dezbateri şi crize, Uniunea Europeană nu-şi poate permite la acest moment să ig­nore zona de tensiune care se poate dez­volta la Sudul ei şi care poate ex­ce­de mult suprafaţa Tunisiei. Multe dintre aceste state au acorduri de coope­ra­re cu UE sau au încheiat meca­nisme de asistenţă şi stabilizare. Dacă o asemenea politică nu prinde viaţă, ris­cul e uriaş şi se poate traduce în imi­graţie ilegală masivă, import de vio­lenţă şi instabilitate şi dispariţia sau fragilizarea unor zone tra­di­ţi­o­na­le de comerţ şi investiţii.

În ce o priveşte, cred că pentru Ro­­­mâ­nia e rost de încă o învăţătură. Cri­za tunisiană demonstrează încă o dată eşecul politicilor care nu se ba­zează pe o viziune şi pe proiecte pe ter­men lung. Improvizaţiile nesfârşite nu pot aduce decât momente ale ade­vă­rului economic şi social care mai me­reu se sfârşesc în violenţă şi derută. Iar reacţia contestată a Ministerului de Externe francez a arătat tocmai acest lucru...

P.S. Pe de altă parte, cum pot fi înţelese revenirea glorioasă a fostului dictator Duvalier în Haiti şi primirea nostalgică ce i-a fost rezervată?! Care o fi durata medie de memorie a popoarelor?

×