Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sistemul de pensii din Ungaria a adus ţara în pragul colapsului: patru milioane de angajaţi susţin trei milioane de pensionari – titrează Ziarul Financiar, preluând un articol din The Wall Street Journal Europe.
Dar de noi ce să mai zicem?! La noi, în România, raportul e aproape egal: sunt 4,74 milioane de salariaţi ce plătesc contribuţii pentru 4,68 milioane de pensionari de asigurări sociale de stat. Şi asta fără a-i mai pune la socoteală pe cei 841 de mii de agricultori, ce beneficiază de ajutoare sociale - tip pensie.
Ungaria a înregistrat deficite masive în ultimii şase-şapte ani pentru a plăti pensionarilor venituri ce depăşesc 10% din PIB. Politicienii români, deşi au avut un astfel de exemplu în faţă, n-au ezitat să majoreze cu 2% din PIB cheltuielile cu pensiile în anul electoral 2008, ducând cuantumul acestora la peste 8% din PIB. Asta face ca acum Guvernul să nu-şi mai poată construi un buget pornind de la zero, ci de la minus 1,5%-2% din PIB.
Şi pentru că nu a reuşit să implementeze un program de reducere a cheltuielilor, chiar şi după ce a primit 20 de miliarde de euro de la FMI, UE şi Banca Mondială, premierul maghiar Ferenc Gyurcsany şi-a depus demisia. Se pregăteşte Emil Boc?
Dar nu acesta trebuie să fie mesajul editorialului de faţă, fiindcă nu Boc trebuie culpabilizat, ci întreaga clasă politică.
Frica politicienilor români de impopularitatea şomajului e o piesă în trei acte. În primul s-au deghizat şomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populaţie să beneficieze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime completă în muncă şi vârstă corespunzătoare.
Actul doi a constat într-o migraţie inversă, de la oraş la sat. De la 28%-29% înainte de 1990, populaţia ocupată în mediul rural a ajuns la 41% în 1999-2000, dar contribuie la PIB mai puţin decât la începutul tranziţiei.
În actul trei al mişcării scenice ponderea ocupării în rural s-a redus sub o treime, însă numai pentru că a apărut în rolul principal migraţia externă. Bilanţul dă 5% şomaj, mai mic decât la oricare dintre est-europenii care au aderat la UE.
Bilanţul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic este, cu siguranţă, dezastruos. Din 8,2 milioane de salariaţi în 1990, mai avem doar 4,7, iar numărul pensionarilor s-a dublat - de la 2,5 milioane acum 20 de ani! Au rămas ceva peste 4 milioane de salariaţi oficial, dar încă sunt prea mulţi pentru o economie anchilozată de puţinătatea investiţiilor. Din sectorul de stat mai trebuie făcute concedieri - sau îi scoatem în continuare la pensii anticipate?!
Una peste alta, cifrele de mai sus evidenţiază că structura economiei din anul 2009 e prea puţin diferită de cea din anii '90. Ca să se fi schimbat, era nevoie de management şi structuri concurenţiale. Banii obţinuţi din privatizare, să fie folosiţi pentru investiţii, deci pentru dezvoltare. Dar, în loc să urmărim structura populaţiei pe grupe de vârstă şi să observăm că trebuie încurajată natalitatea şi îndreptat îngrăşământul numit forţă de muncă proaspătă către domeniile din ciclul "ne va fi mai bine", s-a optat (politic) pentru restructurarea populaţiei în locul economiei. Iar după ani în şir în care am cultivat pasiunea creşterii economice pe sol artificial, n-ar trebui să ne mire că din 23 de milioane de români am rămas mai puţini de 22 de milioane şi că mascarea şomajului a împins vârsta medie de pensionare la bărbaţi sub cea normală pentru femei!
Revenind la ideea de început, criza sistemului public de pensii românesc poate fi amânată prin majorarea unor contribuţii deja mari, prin creşterea vârstei de pensionare cât mai aproape de speranţa de viaţă sau chiar prin tipărirea (inflaţionistă) de bani, însă colapsul moral nu are nici o şansă să fie evitat.
Citește pe Antena3.ro
