Compunerea forţelor pe un salcâm

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Arhitectul Doru Mătase, despre care chiar şi colegii găseau că era un exemplar superb, avea, în biografia sa erotică, mai multe întâmplări, de care prefera să nu-şi aducă aminte. Din păcate, toate iubitele pe care vroia să le uite, aveau nume atât de comune, încât era destul să citească sau să audă la televizor de Andreea, de Rodica sau de Laura că imediat memoria îi coboara în trecut.

Iar dacă în tinereţe mai reuşea să se amuze de unele "nepotriviri" – cum le spunea el situaţiilor de nepovestit pe care le trăise – la şaizeci de ani simţea că trebuie să-şi dea palme. Aşa-s bărbaţii, se laudă ori de câte ori au ocazia cu reuşitele lor în dragoste, deşi numai eşecurile şi momentele penible au întotdeauna ceva personal şi irepetabil.

Odată, când un coleg de la firmă a zis, uitându-se la coperta unei reviste, "Mă, da' ce proaste mai sunt şi Andreele astea de la televiziune!" s-a auzit un pleosc sonor. Arhitectul Doru Mătase îşi dădea palme. Dar nu la figurat, ci tare, de îşi muta fălcile din loc.

Andreea lui de la douăzeci şi cinci de ani locuia în cartier şi avea în stradă, în dreptul porţii, un salcâm înclinat mult spre şosea. Destul de gros, ca la o adică să te laşi pe el şi să te odihneşti, uitându-te la cer, salcâmul îl stârnea pe Doru Mătase la nişte reverii amoroase, de care îi era oarecum jenă. Într-o seară, pe la unsprezece, când a condus-o pe profesoara de fizică Andreea până în faţa porţii, ca să nu se lege golanii pe străzile acelea prăfoase şi întunecoase de ea, fata l-a tras brusc pe salcâm cu o mişcare dibace, care dovedea o anume practică în compunerea forţelor şi, mai bine de un ceas, i-a probat virilitatea. Neavând pe ce să se sprijine, cu mâinile bătând aerul ca un pescăruş în derivă, Doru Mătase nu avea altceva de făcut decât să se lase violat de profesoara de fizică, pe care o crezuse cuminte şi să se uite din când în când peste umăr, spre poarta casei.

Doamne, Dumnezeule Sfânt!, striga către ceruri Andreea, traversată de un intens tremur evlavios. Când s-a mai domolit şi arhitectul a întrebat-o: "Ce ne făceam, dacă ieşea taică-tău în stradă?", ea a răspuns "Ce dacă, parcă nu m-a mai prins pe salcâm!"

Doru Mătase n-a mai vrut s-o întâl­neas­că. Nu de frica bătrânului, ci din cau­za compunerii forţelor. Era destul să-şi amintească scena, s-o vadă cu ochii min­ţii ca şi cum n-ar fi fost vorba de el, ci de altul, ca să îi vină să urle.

În tinereţe, obişnuia să se închidă în baie şi să urle ca un apucat, până se scurgea toată fierea din el. Palme a în­ce­put să-şi tragă mai târziu, după patruzeci de ani. Nu faptul că Andreea nu era chiar uşă de biserică, aşa cum crezuse el c-ar fi, îl îndurera. Îl speria, îl făcea să se simtă ridicol şi în pragul unui mare eşec această descoperire, că iubirea e şi o compunere de forţe, o problemă de mecanică, nu doar una de dăruire afectivă.