Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A mai scris despre numerar, care circulă în cantitate mare în România. Ei bine, acesta a continuat să crească mai intens decât întreaga masă bănescă (M3). În februarie, a ajuns la 14,82% din M3, foarte aproape de “vârful” de 14,92% din august 2012. Şi după cum am mai explicat, majorarea cash-ului, ce arată că masa monetară se debancarizează, pemite să se aplice principiul: Cine nu poate plăti preţurile din economia la vedere - cu TVA de 24% inclus - e transferat în economia informală ca să nu moară de foame. Sigur că existând mai puţini plătitori de taxe, bugetul îşi reduce cât poate deficitul, însă observă că n-are cum să-l scadă în ritmul în care se micşorează veniturile şi se împrumută precipitat de pe piaţă. Iar în aceste condiţii, extensia numerarului în circulaţie e explicată nu doar de economia gri, de subzistenţă, ci şi de “necesitatea” ca statul să-şi finanţeze datoria, şi să o facă la un preţ scăzut. Aşa se dezleagă “enigma” de ce numerarul s-a majorat în paralel cu creditul guvernamental în primele două luni din 2014. Pentru că banii gheaţă nu doar că s-au multiplicat mai rapid decât masa monetară, ci au făcut-o în acelaşi timp cu împrumuturile statului. În intervalul februarie 2013 - februarie 2014, numerarul a avansat cu 16,7%, creditul guvernamental cu 11,1%, în timp ce creditul neguvernamental a scăzut cu 2%. Şi, de curând, s-a schimbat şi “teza” că reducerea dobânzii de politică monetară e în măsură să relanseze creditarea. Economistul şef al BNR a transmis semnalul că economia poate creşte şi fără împrumuturi bancare. Fiindcă - după cum reiese din contextul actual - dacă ar mai cere şi economia privată bani, n-ar mai ajunge pentru stat. Care se vede că a fost principalul beneficiar al scăderii dobânzii de politică monetară. În timp ce creşterea numerarului a fost “împărţită” între stat şi cei care îşi păstrează un anumit standard de viaţă pe baza mărfurilor mai ieftine din economia subterană.
Să nu uităm însă că dacă s-ar fi trecut la executarea garanţiilor imobiliare la începutul crizei, în loc să se încerce să se conserve preţul activelor cu Programul Prima Casă, se puteau procura lichidităţi atât pentru finanţarea statului, cât şi a sectorului privat. Dar nu s-a întâmplat astfel şi dobânzile scăzute arată că miza nu e atragerea investiţiilor străine. Dobânzile sunt compuse din inflaţie şi o marjă de risc: CDS-urile - asigurarea împotriva riscului investiţional. Numai că politicul a avut grijă ca acest instrument să devină irelevant după criza din Grecia, când falimentul statului a fost înlocuit cu un “haircut”. Ceea ce a avut ca rezultat că investitorii ezită să intre pe pieţe, deoarece nu pot măsura riscul. N-are importanţă că sunt capitaluri pe termen scurt sau lung, fiindcă, de obicei, după ce apar primele, dacă mediul economic e în regulă, vin şi celelalte.
Iar când nu poate fi comensurat riscul, fapt trădat de dobânzile nenatural de mici, investiţiile sunt înlocuite cu fondurile europene, care n-au legătură cu performanţa. Adică, nu-s condiţionate de mediul de afaceri, existenţa pieţelor şi a politicilor economice.
