Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In luna martie 2009 am publicat in acest cotidian o analiza intitulata "Cinci mituri ale crizei economice mondiale". Cum intre timp au avut loc evolutii semnificative ale acesteia, de mare impact si importanta pentru viata fiecaruia dintre noi, revin asupra subiectului cu o analiza actualizata in dorinta de a ajuta opinia publica sa cunoasca mai bine ce se intampla in umbra cancelariilor politice.
Incheierea fara rezultate concrete a ultimei reuniuni a ministrilor de Finante din Uniunea Europeana si a guvernatorilor bancilor centrale de la Wroklaw a marcat de facto intrarea crizei politice dintre puterile europene si americana intr-o noua faza.
Un conflict altfel bine tinut pana acum in afara atentiei opiniei publice pentru a nu se crea o reactie adversa cu efecte socio-politice incontrolabile.
Ceea ce s-a intamplat la Wroklaw intredeschide fie si la modul simbolic o adevarata "cutie a Pandorei", despre un subiect aflat in discutie inca din 2008: necesitatea reconfigurarii unui nou model al ordinii mondiale. Cu puternice baricade de interese pro si evident contra.
Ce s-a intamplat la Wroklaw? In calitate (de autor) invitat secretarul pentru Finante american Timothy Geithner a cerut la modul sa-i zicem insistent ca principalele puteri europene si indeosebi Germania sa adopte urgent o politica/program de stimulare financiara mai substantiala decat cele 440 de miliarde de euro aprobate deja in cadrul Fondului de Stabilitate Financiara. Aceasta cerere avand drept scop final sa relanseze cresterea economica pe intregul continent urma sa fie atinsa in principal prin intarirea solvabilitatii sistemului bancar european aflat in prezent intr-o situatie potential precara. Adica, sa se pompeze pe piata de capital sume imense care sa modifice actualele conditii restrictive pentru obtinerea liniilor de credit necesare relansarii economice. Restrictii, subliniaza apasat europenii, impuse ca efect al declansarii crizei economice si financiare intiale din Statele Unite.
Reactia ministrului de Finante al "locomotivei" economice europene, l-am numit de Wolgang Schauble, dar si a altor ministri sau guvernatori de banci centrale a fost de respingere publica totala a propunerii americane. Esenta acestei pozitii europene a fost exprimata de presedintele zonei euro a ministrilor de Finante, Jean-Claude Juncker:"Consolidarea fiscala ramane o prioritate de top (top priority) pentru zona euro fiind mai importanta decat stimularea cresterii economice". Aluzie clara la relatia organica dintre cresterea economica si consum, mai exact consumerismul ce a stat la baza liniilor de credit neacoperite si care au dus la criza economico-financiara actuala.
Si mai dura a fost reactia ministrului de Finante austriac Maria Fecker, care a declarat:"Mi se pare ciudat ca desi realitatea factuala fundamentala a americanilor este mai proasta decat a zonei euro ei vin sa ne spuna ce trebuie sa facem".
Liniile divergente de politica financiara dintre cele doua continente sunt acum mai clare ca niciodata. Fiecare dintre parti porneste de la interese specifice proprii pe care incearca apoi sa le impuna sau sa le justifice prin diferite mijloace politico-diplomatice. Europenii indeosebi, contesta acum mai mult ca oricand dreptul hegemonic "traditional" al americanilor de a "scoate castanele fierbinti" ale crizei mondiale pe spezele intereselor economico-financiare europene. De aici divergenta/conflictul intre strategia prioritara de "consolidare" urmarita de europeni prin restructurarea mai intai a sistemului bancar si financiar slabit si cea de "stimulare prioritara a cresterii economice" care pune pe planul doi corectiile institutionale de regularizare in cadrul pietei de capital.
La inceputul comentariului am mentionat ca ceea ce s-a intamplat la Wroklaw marcheaza intrarea relatiilor europeno-americane intr-o noua faza a divergentelor, pe care as numi-o faza a doua. Pentru mai buna intelegere de catre opinia publica a situatiei extrem de complicata a crizei economico-financiare si indeosebi a implicatiilor politice voi recurge la o alegorie.
In anul 2008, nava-amiral a economiei mondiale, SUA s-au ciocnit cu un aisberg neasteptat luand cum se zice serios apa la bord. Ca urmare a impactului aceasta nu s-a scufundat, dar capacitatea pompelor de salvare de a scoate apa s-a limitat doar la a mentine nava pe o linie de plutire precara. Aisbergul in cauza l-a reprezentat nasterea si cresterea la proportii grotesti pe piata financiara americana si extinsa apoi endemic pe piata internationala de capital a unui "monstru" hranit artificial prin operatiuni pur speculative si total rupt de aritmetica elementara financiara. Tehnic vorbind vehicolul s-a numit "derivate sintetice". De ce sintetice? Pentru ca erau artificiale si nu reflectau valoarea reala a ceea ce pretindeau a fi.
Cifrele vorbesc de la sine: in anul 2007 in ajunul impactului valoarea artificiala a acestor instrumente financiare speculative era de 68,7 trilioane de dolari. Deci, trilioane cu litera T. Spre comparatie sa amintim ca valoarea PIB a celei mai puternice economii din lume, respectiv SUA este de circa 14.12 trilioane. Japonia are un PIB de 5,01 trilioane. Germania are un PIB de 3,048 trilioane. Franta are un PIB de 2.20 trilioane. Marea Britanie are 2,17 trilioane. Italia are un PIB de 2,11 trilioane. Un total de circa 28,66 trilioane. Comparati aceste cifre cu cea de 68,7 trilioane si veti avea imaginea aisbergului ce a lovit nu numai nava amiral dar prin contagiune si restul economiei de tip occidental.
Va urma
