Opinia publica e inflamata. Daca deprecierea leului a ajuns la un 'maxim istoric“, cum se repeta cu insistenta, unde se vor duce preturile interne? Intrebarea a devenit laitmotivul acestor zile, desi inflatia n-a fost niciodata mai calma ca acum. Iar leul se depreciaza incet.
Sa judecam. De 21 de ani, de cand avem piata valutara, am auzit de mii de ori sintagma 'maxim istoric“. In februarie 1991, schimbam 200 de lei (vechi) pentru un dolar. Foarte repede insa, din cauze interne si externe, a pornit sarabanda deprecierilor. Pierderile 'istorice“ ale monedei noastre, fata de dolar, nu le masuram ca acum cu o jumatate de procent, ci cu mai multe mii de procente.
Incepand din 2003, referinta pe piata noastra valutara a devenit moneda unica europeana. Atunci, cumparam 1 euro cu 30.000 de lei. Maximul acelui timp a fost de 39.310 lei pentru 1 euro la 3 ianuarie 2005. Sau de 3,9310 in lei noi. Dar timpul istoric era deja ceva mai prietenos cu noi. Din 2000, treptat, inflatia se transformase in dezinflatie. Cresterea economica luase avant. Asa ca a incetinit si deprecierea leului. Apoi, pragurile cursului de schimb s-au mutat de la 3,9 la 3,6, de-a lungul anului 2005, de la 3,6 la 3,3 in 2006 si de la 3,3 la 3,1 pana in iulie 2007. Cea mai buna performanta a fost atinsa la 2 iulie 2007: 1 euro = 3,1112 lei. Ghinion insa: dupa numai cateva zile a explodat balonul pietei ipotecilor din Statele Unite. Nori grei, prevestitori de criza economica, s-au adunat deasupra lumii. Si totusi, rezistenta pietei noastre valutare a fost remarcabila. Desi reluarea cursului inflationist si vestile rele venite din America si din Zona Euro au schimbat tendinta de miscare a leului, la pragul de depreciere din 3 ianuarie 2005, de 3,9 lei pentru un euro, s-a revenit tocmai in decembrie 2008. Dupa exact patru ani. In cei doi ani de recesiune, 2009 si 2010, leul a trecut doar peste doua praguri de depreciere, de la 4,0 la 4,1 si de la 4,1 la 4,2. Un al treilea prag, de la 4,2 la 4,3, a fost trecut in 2011.
De ce, acum, e atata agitatie in jurul pietei valutare? Nu deprecierea in sine a surprins, ci saritura leului, care in numai cateva zile a ajuns de la 4,39 la 4,44. De aici si impresia, exprimata in dezbateri publice, ca leul s-a depreciat in trei zile cu 6 la suta, desi pierderea a fost de numai 2,8 la suta in patru luni si jumatate. Sau ca economisirile in lei ale romanilor, din banci, 'au fost si ele depreciate“, desi au inregistrat castiguri din diferenta mare dintre remunerarea depunerilor si rata mica a inflatiei.
Repet: saritura leului a fost surprinzator de mare. Socul intern a avut si el un rol. Din 9 mai incoace insa, timp de opt zile bancare, tensiunile de pe piata noastra valutara au fost cauzate de turbulentele din Zona Euro, care s-au resimtit in intreaga regiune. Dar 'caderea leului“, atat de mult comentata, e marcata de fapt de valori zilnice minime, de o zecime sau de doua zecimi dintr-un ban si, numai in doua zile, de cate un ban. Iar faptul ca deprecierile din Ungaria, Polonia si Cehia au fost de cateva ori mai mari arata ca, in fata valurilor de turbulente externe din aceste zile, moneda noastra opune rezistenta cea mai solida.