In anii claselor primare, dar si in cei de gradinita, ziua de 8 martie reprezenta pentru mine, si pentru intreg colectivul din care faceam parte, in primul rand, ziua mamei. Conta mai putin martisorul de la inceputul lunii, ghioceii ne erau necunoscuti, de zambile nu stiam mai nimic, pentru noi, elevi de clasa a doua sau simpli prescolari, martie insemna o poza in care zambeam cu masura, facuta destul de rigid, de cate un fotograf cu oferte bune, o fotografie care sa se aseze cat mai bine pe felicitarea cu text simbolic, creat ca sa le impresioneze pe mame si ca sa le ofere o amintire frumoasa.
Fiind mici, aveam mereu impresia ca, de fapt, singurele mame adevarate erau mamele noastre, ele, cele care ne asteptau acasa cu rabdare, ca sa ne intrebe cum ne-a mers, ce note sau ce buline am mai luat, la cat incepem in ziua urmatoare, cata hartie creponata ne mai trebuie la lucru manual.
Ele, mamele despre care nu indrazneam sa vorbim intre noi, ca dintr-un fel de superstitie, ca dintr-un fel de teama si de mandrie ascunse bine de zambetul cu care infruntam, oricum, fiecare dimineata si fiecare activitate. Cred ca chiar am facut parte dintr-o generatie de copii veseli, care stiau sa rada si sa se joace frumos, cu papusi obisnuite si cu masinute fara telecomenzi sau complicatii, cred ca noi am fost printre putinii care au inteles cu adevarat lumina adusa de 8 martie, o lumina care parca s-a pierdut, s-a risipit – ca mai toate promisiunile trecutului –, nu stiu cand, nu stiu de ce, nu stiu daca pentru totdeauna.
Nu mai facem felicitari pentru mama. Poate cei mici, aflati la gradinita sau in primii doi ani de scoala, inca sunt ajutati sa pastreze aceasta traditie simbolica, pe care e placut sa ne-o aducem aminte, ca pe o limpezire provizorie, ca pe o speranta ca se poate sa ne revenim, sa invatam din nou sa zambim si sa dam un semn de viata si de drag cui trebuie, daca nu chiar pe 8 martie, macar in preajma acestei zile.