Destinul neoconservatorismului

Destinul neoconservatorismului Ronald Reagan a imbratisat si promovat idei neoconservatoare. Multe din aceste idei inspira strategia globala a actualei Administratii americane.

In ultimele luni s-au intetit discutiile despre impactul gandirii neoconservatoare asupra optiunilor de politica externa ale Administratiei George W. Bush. O carte recent aparuta, consacrata iluminismului in trei din ipostazele sale (franceza, britanica si americana) se straduie sa lege modelul moral anglo-saxon de filozofia politica neoconservatoare. Autoarea este Gertrude Himmelfarb, istoric de renume, sotia lui Irving Kristol (parintele fondator al neoconservatorismului) si mama lui William Kristol, editorul influentei reviste Weekly Standard. Intitulata Caile spre modernitate, cartea a fost recenzata in Washington Post de Stephen Eric Bronner pentru care efortul autoarei este un abil exercitiu de a construi o ereditate intelectuala respectabila pentru pozitiile actualei conduceri americane (coalitia impotriva lui Saddam Hussein, conservatorismul compasiunii).

Care sunt originile neoconservatorimsului ca ideologie politica si economica? As mentiona inainte de toate faptul ca neoconservatorii, intre care Irving Kristol, Norman Podhoretz, Jeane Kirkpatrick, au detectat in urma cu mai bine de doua decenii necesitatea de a rezista expansionismului sovietic. Au fost sustinuti atunci de figuri importante ale vietii politice si intelectuale (Daniel Patrick Moynihan, Daniel Bell, Richard Pipes). Neoconservatorismul isi afla radacinile in liberalismul anticomunist al anilor ’50 si in reactia impotriva defetismului moral care a urmat razboiului din Vietnam. "Supravietuirea nu este de ajuns" se intitula o carte a lui Richard Pipes. Articole aparute in paginile unor reviste precum Commentary sau The New Criterion denuntau stanga liberala. Treptat, mai cu seama in cazurile Irving Kristol si Norman Podhoretz, despartirea de vechii amici, ca si de idealurile intelectualilor din New York, s-a consumat dramatic si ireversibil. Sociologii Nathan Glazer si Daniel Bell au sustinut pozitiile neoconservatoare in politica interna, insa s-au delimitat de triumfalismul monocrom al noii doctrine. De aici si criticile la adresa faimoasei teze a lui Francis Fukuyama privind "sfarsitul istoriei". Acum, cand scriu aceste randuri, Fukuyama se afla angajat intr-o polemica directa cu Charles Krauthammer, venit din zona revistei The New Republic, actualmente titular al unei rubrici la Washington Post si una din vocile cele mai prezente pe linia activismului internationalist, inclusiv militar, sustinut de administratia Bush. Framantarile din miscarea neoconservatoare, legate de dificultatile tranzitiei democratice in Irak, au dus la ascutirea acestei polemici. Este bine ca revista 22 publica textul lui Fukuyama si sper ca, dupa ce va aparea si pozitia lui Krauthammer, vom avea discutii mai bine informate despre momentul ideologic actual din Statele Unite.

Neoconservatorii provin din diverse medii academice si culturale. Unii sunt direct legati de revista Commentary si cuplul Podhoretz-Midge Decter (sotia acestuia, autoarea unei biografii a lui Donald Rumsfeld). Richard Perle, dupa unii eminenta cenusie a Pentagonului (desi nu detine vreo functie oficiala), a lucrat candva pentru senatorul Henry Jackson, poate cel mai activ sustinator al miscarilor disidente anticomuniste in anii ’70. Paul Wolfowitz, ca si Perle, ca si Elliott Abrams impartasesc un numar de idei comune privind obligatia Statelor Unite de a conduce lupta impotriva terorismului si a tiraniilor totalitare. Unii au fost studentii lui Leo Strauss, ori ai lui Allan Bloom si, de la acestia, au mostenit convingerea ca democratia nu poate supravietui intr-o lume care tolereaza regimuri criminale intemeiate pe ideologii teroriste. De aici si apropierea dintre neoconservatori si figuri marcante ale gandirii libere din Europa de Est (inainte de toate Leszek Kolakowski).

Exista de-acum doua generatii de ganditori neoconservatori: ceea ce-i uneste este retinerea in raport cu fagaduintele statului bunastarii generale, o viziune optimista in care America are un rol crucial de indeplinit ca supraputere indispensabila, recunoasterea importantei ideilor si a ideologiei in relatiile internationale. Exista nu putine divergente intre neoconservatori. In plus, ei sunt atacati de la stanga, dar si de la dreapta. Un populist izolationist precum Patrick Buchanan se pretinde purtator de cuvant al vechiului conservatorism si acuza actuala grupare din jurul lui Bush de a fi deturnat obiectivele traditionale ale acestor filozofii.

Razboiul din Irak a generat numeroase regrupari. Comitetul pentru eliberarea Irakului a adunat laolalta, precum actiuni similare in timpul razboiului din Kosovo, nume extrem de diferite: sa-i amintesc pe Leon Wieseltier, editorul literar de la The New Republic, personaj greu catalogabil, lucid si netemator de controverse si pe Adam Michnik, faimosul istoric si jurnalist polonez (evident, nici unul nu este neoconservator). In multe privinte, azi, neoconservatorismul este numele unei stari de spirit, mai degraba, decat al unei ideologii coerente.