Diferenţa între artişti şi vedete

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Ca să scurtez discuţia, îi spun unuia din necunoscuţii, care mă opresc sideraţi pe stradă fiindcă "apar" la televizor, că lucrurile au o explicaţie banală: sunt angajat. Omul e dezamăgit de faptul că "apariţiile" sunt doar o problemă de servici. Un servici e un servici, indiferent că eşti societarul Teatrului Naţional ori şofer al salubrităţii. "Apariţiile" pe micul ecran însă sunt o performanţă. Sunt selecţia providenţială din marele anonimat. Te vede toată ţara, nu contează în ce postură, te-a călcat tramvaiul sau te-a prins poliţia beat la volan. Ai trecut marele prag, ai apărut! La despărţire, simt în salutul necunoscutului o doză de ostilitate. Cum să povestească acasă că a stat de vorbă cu unul care nu se ducea să apară, ci la servici, ca şi el?

În pasajul de la Universitate, câteva fete le vâră trecătorilor în mână un fluturaş pe care scrie "Angajăm vorbitori la telefon. Plătim foarte bine". Ştiu ce vrea să însemne angajarea de vorbitori la telefon, fapt care nu mă împiedică să mă minunez. Ca de altfel de o mulţime de alte îndeletniciri născând din tehnologizarea vieţi de fiecare zi şi de care încă ne minunăm oricât de populare ar fi. Vorbeşti vazăzică la telefon cu sute de necunoscuţi, din zori în noapte, dar nu despre treburi care te privesc. Eşti un robot viu. E muncă fizică, nu intelectuală.

Diferenţa dintre artişti şi vedete e că vedetele nu sunt decât prin excepţie artişti.

La întrebarea "Ce mai faci?", pe care mi-o pune un fost coleg de redacţie, care mă sună din când în când ca să se afle în treabă, răspund şi eu odată cinstit, nu că fac bine, ci că învăţ. Chiar asta fac, în timp ce mă apelează, învăţ. La ce-mi slujeşte să învăţ la bătrâneţe pictorii şi pictura din Finlanda secolelor XIX-XX nu ştiu nici eu. Învăţ din plăcerea de a învăţa, nu de a şti. M-am născut cu talent la învăţat. E un talent păgubos, deoarece am învăţat multe lucruri degeaba sau cu un folos indirect, doar de dragul muncilor minţii. Fostul coleg comentează răspunsul meu în doi peri. Jignit nu e, dar nici nu poate să-l ia în serios. Cum să mori învăţând?! Ar fi să sfârşeşti cu începutul. Întrebarea e: de ce e rău să sfârşeşti cu începutul?

O doamnă care suferă de o boală de piele urmează un tratament naturist şocant: se unge toată cu miere. Cum par neîncrezător, doamna îmi cere la modul foarte serios s-o gust.

Nu i-am dorit nimănui moartea, doar câtorva şefi de partide politice şi unor bogătaşi: Situaţie de care ar trebui să mă ruşinez. Mi-am imaginat cum ar fi dacă pe găunosul naţionalist V. l-ar apuca pântecăraia ori de câte ori ar urca la tribuna Senatului şi n-ar apuca niciodată să ajungă iertat de o mare ruşine la toaletă. Am citit într-o carte cu amintiri electorale că adversarii i-au pus unui liberal pioneze pe scaune până ce acesta a început să aibă senzaţia că stă pe o pioneză chiar şi când nu i se punea niciuna. Mi s-a părut un gen de obsesie potrivit cu modul insolent de a fi al cucoanei politice cu gura mare şi obiceiuri de mahala.