Direct din culise

Nu mă pot deconecta încă de la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional Adrian Păunescu. Am început, pentru rubrica aceasta, un alt text, încercând să mă aliniez şi eu comentariilor la modă. L-am şters şi am hotărât să scriu ce simt. O să vă povestesc câteva detalii de culise. Atenţie, aşadar, pentru că, dacă hotărâţi să citiţi până la capăt, deveniţi complici la cel mai frumos act de cultură la care am avut, până acum, şansa să lucrez, împreună cu mama şi cu fratele meu Andrei.

Eu am ajuns târziu la Craiova. Cu câteva ore înainte de prima acţiune: deschiderea oficială. A trebuit să mai rămân în Bucureşti, ca să termin revista “Flacăra lui Adrian Păunescu” şi să iau de la tipar antologia de poezii-cântece “Ordinea de zi” pe care am lansat-o cu succes la festival. Aveam maşina plină şi inima destul de mică, de emoţie. Asta nu m-a împiedicat să opresc, totuşi, să cumpăr o halviţă de pe marginea drumului, de la o rulotă veche pe care nişte gospodari o aduc la şosea la fiecare sfârşit de săptămână de vară. Mama mă tot suna, să vadă unde am ajuns, iar mie parcă mi-era frică să intru în Craiova şi să dau ochii cu atât de mulţi oameni, adunaţi cu mari eforturi, din ţară şi de peste hotare.

M-am prefăcut liniştită cât am căutat adresa la care trebuia să las revistele. Mirosea în maşină a cerneală şi a covoraşe spălate. Şi, fără să mai am timp să-mi fac griji, m-am trezit în sala Filarmonicii Oltenia. Cu academicieni, autorităţi, oameni dragi din Craiova, prieteni de peste tot şi rude din toate extremele arborelui genealogic. Îmi bătea inima mai tare decât de obicei. Probabil că-mi crescuse şi tensiunea oricum prea mică faţă de media consemnată în manualele de medicină după care se mai iau, uneori, mamele îngrijorate pentru stările de slăbiciune ale copiilor lor.

Discursuri. Tot mai puternice. Tot mai emoţionante. Tot mai directe. Parcă Adrian Păunescu era acolo. Mai mult decât atât, parcă tata era acolo. Nimic din ce s-a întâmplat la deschidere nu a fost regizat. Nicio vorbă din cele rostite nu a fost şlefuită de emoţia noastră, a familiei, sau de dorinţele vreunuia sau altuia din prezidiu. Din când în când, mă uitam către mama şi Andrei şi-mi venea să-i rog să mă ţină de mână. Dar mi-a fost ruşine. Doar nu mai sunt un copilaş care să nu poată face faţă unor momente aşa de intense.
Bineînţeles, deschiderea a durat mai mult decât prevăzuserăm în program şi spectacolul marelui Dorel Vişan şi al extraordinarului muzician Adrian Naidin a început cu întârziere. Între cele două momente, oamenii începuseră deja să se foiască în scaune. Dar gongul a bătut şi recitarea a început, aşezând peste privirile noastre un fel de ceaţă şi un fel de senin, numai cât să ne ţină pe toţi blocaţi în scaune, fermecaţi de cele ce se petreceau pe scenă.

Iar acum? Mi s-a terminat spaţiul! Şi nu am apucat să povestesc decât de prima zi a festivalului. Nu ştiu dacă lunea viitoare cele pe care le simt acum vor mai avea putere să acopere posibile actualităţi. Dar, oricum, poate e mai bine să rămână poveşti nespuse. Asta ca să ne putem cere dreptul, cândva, la încă o confesiune.