Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Decizia elvețienilor marchează sfârșitul unei experiențe la nivel global care a durat mai bine de un deceniu, efectele ei fiind acum apreciate cu efect de bumerang. Inflația cu două cifre, criza prețurilor la energie, lovirea puternică a puterii de cumpărare, spectrul recesiunii în mai multe economii considerate de nezdruncinat și consecința acestor turbulențe - tensiuni sociale cu efecte majore în orientarea politică - arată tabloul global, după ce s-a închis paranteza erei dobânzilor negative. Banca Elveției a fost prima dintre gestionarele de monedă cu mare putere de atracție, care a deschis această experiență în 1972, cu durată de șase ani, și care a recidivat în 2014. Banca Central Europeană, care a decis în iulie strângerea șurubului pe piața datoriilor, și, recent, Banca Danemarcei, au părăsit și ele zona dobânzilor negative.
Istoric, deceniul care a pus sub semnul minus dobânzile a părut să fie unul al abundenței și expansiunii economice, o perpetuă voioșie pe piața banilor reali care alimentau motorul economiilor cu combustibil subvenționat. Când a fost declanșat, în 2009, de Banca Suediei, acest experiment, apreciat ca revoluționar, el a fost conceput ca un electroșoc, cu efect brutal și scurt. Obiectivul anunțat la acea vreme era de a reactiva inflația care înghețase, cu perspectiva de a intra în zona negativă. Alimentarea economiilor cu bani ieftini trebuia să urnească inflația, să pornească „la sfert de cheie” motorul economiilor care fuseseră puternic lovite de criza financiar-bancară. Modelul suedez a fost preluat repede de danezi, apoi, după cinci ani, de BCE și de Banca Centrală Elvețiană, care se lupta cu un franc prea puternic, și dorea să mai reducă apetitul lumii pentru moneda ei, cu mare atracție în timp de criză. S-a ajuns astfel ca de la experiment să se treacă la un instrument comun de politică monetară, care a dominat zona euro timp de un deceniu și a atras ca un miraj și alte bănci centrale din țările emergente.
Efectul s-a simțit în întreaga lume financiară. Statele, companiile, dar și persoanele fizice au făcut rost de bani prin îndatorare. O îndatorare care era „pe gratis”. Mecanismul gândit al dobânzilor negative era simplu: cresc investițiile, afacerile sunt stimulate, crește consumul populației și băncile centrale își rezolvă țintele de inflație. Bucuria banilor ieftini s-a lovit de zidul crizelor „neprogramate”. Pandemia COVID a impus multor state cu nivel ridicat de trai să adopte formula „dăm oricât, cât e nevoie!” pentru finanțarea cheltuielilor publice legate de sănătate, dar extinsă apoi gradual pentru compensarea pierderilor din economie. Dobânzile negative au „drogat” economia din multe țări, dar au mărit deficitele și cocoașa datoriilor publice, oricum foarte mari. BCE a instituit un mecanism de nivelare a dobânzilor la creditarea statelor din ZE, să nu facă simțite diferențele reale din starea finanțelor publice. Astfel, pe piața financiară, de pildă, Germania și Italia se puteau împrumuta relativ cu aceleași costuri, deși ele se află la poluri opuse de „sănătate a economiilor”.
Efectele perverse ale acestei politici monetare de acomodare cu crizele au apărut după declanșarea furiei prețurilor la energie, accentuate dramatic de războiul din Ucraina. Bombele din Est au săltat inflația la niveluri de două cifre, care, pe fondul relaxării prelungite a dobânzilor negative, conduc spre spre un vârtej de nestăpânit. De aceea, băncile centrale au ieșit din marasmul banilor ieftini și trec spre dobânzile de politică monetară cu mare rapiditate. BCE este chiar acuzată că a întârziat „dezghețulul” dobânzii. Acum, trezirea la realitate produce alte șocuri. Devalorizarea euro și întărirea dolarului sunt și consecința diferenței de fermitate dintre FED și BCE. Fără dobânzi negative, trecerea la bani mai scumpi are efectul lipsei drogurilor asupra economiilor dependente de banii fără costuri, care intră în sevraj.
Banca Națională a României nu a căzut în capcana dobânzilor negative, cu toate presiunile publice și sugestiile instituționale la care a fost supusă. Politica monetară prudentă a asigurat stabilitatea monedei naționale și o capacitate de răspuns moderat la cererile de creditare. Ca atare, leul nu a fost „mâncat” de euro și de dolar, așa cum au pățit-o monedele din Cehia, Polonia și mai ales Ungaria, care s-au depreciat considerabil.
O analiză extinsă și aplicată a acestor mari probleme stringente o vom găsi în lucrarea „Băncile centrale și calibrarea politicilor monetare”, autor Mugur Isărescu, volum care va fi lansat chiar astăzi.
