E afectat nivelul lichidității de pe piața bancară de calitatea managementului? Dar cel al dobânzii? Și cât din profit e erodat de segregarea liniilor de finanțare dintre bănci? De fapt, toate cele trei elemente sunt legate. Se poate întreba în ce măsură se pricepe managementul să gestioneze segregarea de linii, riscul de lichiditate și de dobândă.
Oare din acest motiv vedem marje mari la credite, pentru că lipsește capacitatea de a gestiona lichiditatea și fiindcă nu există piață de derivative pentru gestionarea riscului de dobândă?
Nu cred că răspunsul potrivit căruia prețul creditelor e mare deoarece acoperă incompetența e unul eronat. Și tot aici ne putem pune problema de ce se dicută cu insistență de ROBOR și IRCC, dar nimic de dobânzi fixe? E ceva nenatural ca să se înțeleagă clientul direct cu banca asupra prețului unui împrumut și atunci mai bine intervine un reglementator al relației lor, ca să le spună cum e bine și să-i apere de ei înșiși?
Altă explicație pentru care se insistă pe dobânzi variabile în locul unor înțelegeri ferme în afară de a se acoperi incompetența nu prea găsesc. Reglajele pentru nepricepere se fac din buzunarul clientului, numit adesea și consumator final. În caz contrar, există dobânzi fixe și instrumente de hedging!
Și sigur că se acordă și credite pe termen lung, pentru achiziția de active. Dar Alpha Bank a demonstrat că problema se rezolvă cu covered bonds, ca să nu existe mismatch de maturitate. Adică, se acomodează maturitatea activelor cu cea a pasivelor. Ceea ce se corelează cu activitatea de hedging.
OK, și e nevoie de un management de calitate, care să genereze mai mult business, și în condițiile în care menajele s-au supraîndatorat din cauza majorării taxelor și a restricționării veniturilor în plină criză. Rezultă un amestec exploziv când managementul prost se combină cu un apetit prea mare pentru furt. S-a crezut că va fi simplu să se treacă peste asta, dar nu este, când e erodat potențialul de dezvoltare.