Falsificatorii de bani

Profesorul francez de origine română Florin Aftalion spunea într-un interviu apărut în februarie 2008 în revista Săptămâna Financiară că politicienii nu s-au schimbat prea mult în ultimii zeci de ani, “ei cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflaţie”, iar apoi, când lucrurile merg prost pentru ei, “nu vor vedea consecinţele nefaste ale politicilor lor, ci vor încerca să controleze preţurile”.

Că e vorba de preţul energiei (ca în România) sau de cel al imobilelor (ca în America), tot control se numeşte. Şi apropo de asta, aceeaşi publicaţie atrăgea atenţia la începutul săptămânii că măsurile de relaxare cantitativă (quantitative easing) anunţate de Federal Reserve – banca centrală a Statelor Unite –, care vor consta în achiziţia de titluri de stat SUA în valoare de 600 de miliarde de dolari, sunt menite să ajute băncile să nu mai execute garanţiile aferente creditelor neperformante, ceea ce permite ca preţul activelor imobiliare să stagneze ori să scadă mai puţin decât în mod firesc. În mare măsură, susţinerea preţului imobilelor în moneda locală coincide cu interesele politicienilor şi ignoră avertismentul lansat de fostul preşedinte al Federal Reserve, Alan Greenspan, care spunea că “cea mai gravă criză financiară de după al doilea Război Mondial” urmează să se încheie “abia după stabilizarea preţurilor din sectorul imobiliar”.

Din păcate tentativa de gestionare a procesului de corecţie în Statele Unite de către guvernul federal, care blochează procesul natural de ajustare antreprenorială, nu va face decât să prelungească criza. Şi iată cum se vor adeveri întrutotul spusele lui Greenspan: “...redresarea ar putea dura mai mult decât de obicei”.

Dar ia să vedem ce s-a întâmplat înainte de al doilea Război Mondial, la precedenta criză la fel de gravă. Mai întâi, în anii ’20 a avut loc o expansiunea neanticipată, masivă şi repetată a creditului în încercarea de a se prelungi artificial “boom”-ul unei economii ce trebuia să intre în recesiune. Apoi, începând cu 1930, s-a văzut o reacţie etatistă masivă a guvernului federal care a încercat să gestioneze el procesul de corecţie. Iată că istoria se repetă, dovedindu-se – aşa cum postula profesorul Aftalion – că politicienii n-au evoluat prea mult în ultimii 80 de ani...

Ca să rezum, în anii premergători crizei din 1929-1939 (e o iluzie că Marea Depresie s-a încheiat în 1933 în condiţiile unor rate ale şomajului de 17%-19% în perioada 1938-1939), la fel ca în prima parte a anilor 2000, societatea de consum a venit cu găselniţa că dezvoltarea poate fi sprijinită prin folosirea banilor din viitor, ignorând că rezolvarea problemelor pe seama unei simple întorsături de condei – o emisiune de masă bănească – va face ca preţul activelor să urce de la simplu la  dublu, fără ca această creştere să fie acoperită decât pe sfert cu bunuri şi sevicii. În anii ’30, Fed a retras din circulaţie banii noi introduşi anterior, iar preţul activelor (imobile şi acţiuni) s-a prăbuşit. La fel ar trebui să se întâmple şi acum, iar dacă guvernele refuză totuşi să scoată de pe piaţă masa monetară excedentară, din cauza problemelor de lichiditate, atunci fie vor creşte dobânzile, fie se va deprecia moneda, ca să aibă acoperire masa bănească emisă.

Din câte se observă se poate vorbi de un eşec clar al intervenţionismului statului şi nu de unul al pieţei. Statul a fost acela care a alungit orizontul antreprenorial în prima jumătate a anilor 2000, iar acum tot el încearcă să plaseze sub controlul său toate sferele vieţii economice, blocând procesul natural de corecţie antreprenorială şi prelungind criza. În perioada interbelică criza a durat 10 ani şi a oferit prilejul celei mai mari expansiuni a statului pe timp de pace din istoria Americii. Dacă Lumea Nouă vrea cu orice preţ să încerce reţete care duc pe termen lung la sărăcie, n-are decât să adopte modelele birocratice europene.