Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Experimentul continuă. Acesta nu se încheie prin finalizarea acordului din 2009 cu FMI, ci continuă printr-un nou acord. Va fi vorba doar de alte teste. Mai interesante pentru experimentator, dar şi mai dramatice pentru ţara supusă experimentului.
În situaţia în care se afla la începutul anului 2009, România a fost aleasă pentru un experiment. Niciodată întreprins până atunci pe pielea unei ţări. FMI îşi aplicase formulele-standard de zeci de ori anterior în cazurile unor ţări în restrişte care ajungeau la mâna lui. Nemaiavând spaţiu de manevră din cauza situaţiei economice create, ţările respective acceptau reţetele prescrise, bune sau rele cum erau, în schimbul unor împrumuturi cu care să depăşească dificultăţile de plăţi externe. Aceste dificultăţi erau reale în toate cazurile şi era absolut clar că, plăceau nu plăceau, împrumuturile, oricât de costisitoare şi deranjante ar fi fost, aveau un sens. Şi se conştientiza prea bine pentru ce trebuiau să fie făcute eforturile spre a fi plătite.
În 2009, statul român a fost însă pus să contracteze din “afară” un împrumut uriaş nu pentru a se salva pe sine, ci pentru a aduce pe piaţă finanţare la dispoziţia băncilor străine şi, prin acestea, şi a firmelor nebancare străine rămase, în contextul crizei, fără finanţare din partea propriilor mame din Occident. Aşa ceva nu se mai întâmplase în istoria FMI! Faptul a explicat şi dimensiunea imensă a împrumutului. Statul român s-a împrumutat la concurenţa a două deficite bugetare pentru a finanţa evident doar unul! Atât de mult a contat experimentul în sine, încât FMI a acceptat un an neefectuarea vreuneia dintre ajustările absolut necesare cerute. Ba, mai mult, a consimţit – prin excepţie de la reglementările de decenii ale instituţiei – să dirijeze o parte din împrumuturile acordate nu către banca centrală, precum era regula, ci direct către trezoreria statului, pentru finanţarea deficitului bugetar. Amânarea ajustărilor a complicat extrem lucrurile şi a mărit costul ajustărilor.
Din punctul de vedere al experimentului era însă chiar mai bine. Ajustările erau mai grele şi testarea suportabilităţii sociale la măsuri de austeritate devenea mai relevantă. Se putea evidenţia, aici, la periferia sistemului, dar totuşi în Europa, până unde poate fi întinsă coarda. Un test care nu se îndrăznea să fie făcut în ţări din centrul sistemului, deşi unele din acestea ar avea nevoie de măsuri de austeritate poate şi mai severe.
Odată declanşat, testul trebuie să continue. Şi poate continua cu bani puţini. Aproape chiar şi fără bani! Sau, mai precis, cu bani doar pentru “la o adică”! 3,6 miliarde de euro de la FMI şi cam încă pe atât de la Comisia de la Bruxelles reprezintă un mizilic! Cam la concurenţa deficitului bugetar permis României în actuala fază. Corsetul îndatorării este însă la fel de strâns, căci, cu atât de puţini bani de la FMI-UE, înseamnă că plata tuturor obligaţiilor anterioare, inclusiv în contul împrumutului uriaş în vigoare de la FMI-UE, va trebui să se facă prin apel la piaţa privată. Adică la bănci străine de pe piaţa privată externă şi internă, pentru că trebuie, nu-i aşa!, ca şi capitalul privat străin, mai bine spus în primul rând acesta, să trăiască bine mersi.
Dar nu mai este nevoie de foarte mulţi bani şi pentru că ajustările trec de fapt pe un alt palier. Nu mai este nevoie neapărat de tăieri şi de alte măsuri de austeritate. Ajustările, ca să spunem aşa, merg la miezul lucrurilor! Dacă observăm noile condiţionalităţi ale FMI – deja evidenţiate, dar care vor fi bătute în cuie prin noul acord –, acestea privesc aproape toată forţa de muncă, potrivit unor cerinţe formulate integral de aşa-numiţii “investitori străini” şi care urmăresc modificări dramatice în Codul Muncii, în legile sindicatelor, patronatelor şi contractelor colective. Toate vizează sclavagizarea forţei de muncă şi a relaţiilor de muncă din România. Dacă, pentru nişte fărâmituri pasagere, patronatele româneşti pun botul la modificările cerute de capitalul străin din România, îşi asumă o grea răspundere, întrucât îşi aşază astfel semnătura pe dispariţia României ca ţară.
Citește pe Antena3.ro
