Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Avertismentul guvernatorului BNR, rostit miercuri dimineaţă, intr-o dezbatere publică, a fost amplificat in toate ziarele, pe toate canalele de radio şi de televiziune: "Nu mai trageţi de economia asta că se rupe!"
Avertismentul guvernatorului BNR, rostit miercuri dimineaţă, intr-o dezbatere publică, a fost amplificat in toate ziarele, pe toate canalele de radio şi de televiziune: "Nu mai trageţi de economia asta că se rupe!"⦠Ideea era limpede: nu putem face tot ce ne dorim dintr-o dată; Romănia are nevoie de o listă de priorităţi! Unii au inţeles că mesajul indica stoparea cheltuielilor bugetare, oprirea creşterii salariilor şi pensiilor. Fals. Guvernatorul BNR n-a cerut aşa ceva. A spus insă, limpede, că totul se leagă de o cerinţă-cheie: productivitatea. Veniturile pot să crească, dar dacă o iau inaintea sporurilor de productivitate iese rău.
De cănd ne-am emancipat, in sensul că nu mai simţim frăiele Fondului Monetar Internaţional mai mult decăt le simt Germania, Franţa ori oricare altă ţară din Uniunea Europeană, n-am reuşit să găsim un cenzor intern. Un fel de FMI din noi, care să ne atragă atenţia, bunăoară, că o vreme de aici inainte nu vom avea şanse pentru relaxări. Nici monetare şi nici fiscale. Şi asta cu deosebire in condiţiile in care salariile vor continua să urce, iar cererea de consum va creşte mai iute decăt oferta. Fiindcă din ecuaţie este scos adeseori un termen esenţial: munca recunoscută de piaţă. Mai exact: productivitatea muncii. Dacă un muncitor romăn căştigă mai puţin decăt un muncitor german ori italian, asta se intămplă pentru că in Romănia productivitatea muncii e mai mică decăt in Italia. Normal ar fi să căştige la fel. Doar trăiesc in aceeaşi lume, produsele lor se infruntă pe aceleaşi pieţe, iar ţările lor fac parte din Uniunea Europeană. Diferenţa de căştig va exista insă căt timp va exista diferenţa de productivitate. Iar cănd salariile prind viteză mai mare decăt productivitatea se strică echilibrul economic.
Lucrurile sunt relativ simple in cărţile de economie. Salariul este plata muncii. Cine cumpără muncă n-are decăt s-o măsoare, s-o evalueze in bani şi va obţine mărimea salariului. Numai că viaţa nu curge ca in cărţi; cursul ei e mult mai complicat, deseori fiind diferit de cel descris in cărţi. Iar in vremuri de turbulenţe economico-financiare, cu deosebire, problemele sunt şi ele dintre cele mai grele. Şi incălcite. Dezbaterea publică devine mai mult decăt necesară, fiindcă numai aşa problemele vor fi descălcite şi clarificate. In felul acesta le va fi mai uşor chiar şi celor chemaţi să decidă, căci o problemă clară e pe jumătate rezolvată.
FMI - cănd ne supraveghea - ne atrăgea atenţia asupra unui lucru poziţionat cu capul in jos: salariile din companiile statului creşteau mai repede decăt cele din companiile cu capital privat. Ingrijorarea FMI era legată de buget. Avertismentul era ţintit: "Sunt risipiţi bani publici pentru a fi plătite salarii neacoperite integral cu muncă eficientă".
Un efect cu două cauze. Prima: nenumărate firme private fac profit mic sau inregistrează pierderi, aşa că n-au bani pentru măriri substanţiale de salarii. A doua cauză o găsim in comportamentul societăţii romăneşti. O obişnuinţă a devenit a doua noastră natură: cocoloşirea companiilor statului. Efect aflat incă pe rol.
E rău că patronul-stat le dă salariaţilor săi mai mulţi bani decăt patronii privaţi? Dacă ar plăti muncă eficientă, n-ar fi deloc rău. Din nefericire, insă, deseori plăteşte muncă pur şi simplu. Mai exact: ore de muncă. Atătea căte au fost pontate, indiferent de eficienţă.
Unele companii ale statului sunt monopoluri. Nu le concurează nimeni pe piaţă. Stabilesc preţurile cum vor, scot bani şi plătesc salarii. Altele sunt sub "protecţie socială". Primesc comenzi de stat, li se mai strecoară subsidii ori nu sunt somate să-şi plătească impozitele. Aşa că le convine şi lor să urce salariile.
Necazul e că multe dintre companiile protejate nu sunt capabile să facă profit, să exporte, să aducă pe piaţa internă produse de bună calitate, la nivelul protecţiei de care se bucură. Pentru că nu le-a fost incă scoasă din cap convingerea că "merge şi aşa": să lucreze in doruâ lelii. Şi chiar merge.
Am văzut, atăt inainte de â89, căt şi in anii tranziţiei, ce ne-au adus munca ineficientă, preocuparea excesivă pentru cantitate
şi sfidarea competitivităţii: o societate cu bogaţi puţini, o mare parte dintre ei de "carton", cu săraci mulţi şi fără o clasă de echilibru - cea de mijloc. Plus un dezacord intre activitatea economică şi piaţă. De aceste necazuri nu vom scăpa atăt timp căt sub mantaua statului, tot mai uzată, va fi loc pentru intreprinderi ce produc fără să aibă pieţe asigurate.
Dacă apar bani nemunciţi, o parte urmănd să-i incaseze salariaţii (salariul net), iar altă parte să devină venit bugetar (impozitul pe salariul brut), atunci lucrurile se incurcă rău de tot. Ca să nu fie inflaţie, diferenţa o plătesc companiile rentabile şi
populaţia, prin impozite. De povara acestui dezechilibru nu vom scăpa pănă cănd economia romănească nu-şi va consolida trei stălpi de susţinere: 1) o expansiune semnificativă a producţiei in sectoarele cu deschidere pe pieţele interne şi externe; 2) capacitatea de a realiza valori adăugate nu din creşteri cantitative, ci din surplusuri de competitivitate; 3) o eficienţă rezultată cu deosebire din scăderea costurilor de producţie. Acum incă nu e aşa.
