Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cei ce au urmat după el la conducerea BCE n-au avut nicio problemă să recurgă la relaxarea cantitativă, care a încălcat avertismentul unui alt bancher central, polonezul Leszek Balcerowicz, care obișnuia să spună că banii sunt un mijloc de conservare a valorii.
Se vede însă că Duisenberg avea o bună expertiză. Dobânzile la împrumuturile pe termen lung s-au dus în sus peste tot în lume, taxând politicul. Statele emergente n-au fost scutite de așa ceva, după ce acelea care cochetau cu dobânzile negative erau considerate repere pentru analiștii români.
Dar așa cum BCE nu mai e condusă de Duisenberg, nici la banca centrală a Poloniei nu mai e Balcerowicz și de aceea s-a renunțat la abordările „conservatoare”, gen dobânzile sunt un obstacol în calea risipei de resurse, cu riscul de a se întoarce împotriva inițiatorilor.
Asta cu câteva precizări utile. Banca centrală nu poate asigura stabilitatea prețurilor politizate, folosite pentru încasarea unei cantități mai mari de taxe. Ca să luăm un exemplu la întâmplare, cel al energiei, se observă cum respectivul produs, de cvasimonopol, se scumpește chiar și atunci când România devine o țară curată, dezindustrializată.
Cei care pretind că politica monetară are rol determinant și n-aduc vorba de fiscal sau structural nu identifică principii și cum trebuie să se schimbe paradigma. Probabil că ei și-ar dori ca banca centrală să „albească” toate inițiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi ele.
Îl citez iarăși pe profesorul francez de origine română Florin Aftalion, care subliniază că politicienii s-au schimbat foarte puțin în ultimele sute de ani. Ei cred că problemele pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație. După care, nu vor vedea consecințele politicilor nefaste și vor încerca să controleze (plafoneze) prețurile.
Este bine de repetat că instituţiile statului, prin politicile capacitate - structurale, fiscale şi monetare - e necesar să acţioneze conjugat. Şi să fie ajustate în funcţie de performanța fiecărei instituţii ce gestionează respectivele politici.
Citește pe Antena3.ro
Deşi, analiştilor noi cu marote vechi li se pare îndestulător un atac la o instituţie, perspectiva poate fi mult mai largă, pornind de la ideea că evoluţia economică e determinată de politica structurală, consolidată de cea fiscală şi primeşte orizont de timp de la politica monetară.
Mergând mai departe, ceea ce are nevoie România e elaborarea unor programe multianuale în care componenta structurală să funcţioneze pe baza unor direcţii de dezvoltare ce pot induce avantaj comparativ în relaţia cu alte ţări. O fiscalitate care să permită accesarea investiţiilor străine. Şi politici monetare menite să acomodeze manifestarea primelor două, dacă pe seama orizontului de timp acordat acestea pot performa.
Așa cum se vorbește de o inflație de bază, la fel ar trebui să se discute de un „core GDP”. Adică, de un nucleu de ramuri economice unde România are avantaj comparativ și reușește să participe la diviziunea muncii din UE - zona cu care are cele mai multe schimburi comerciale.
Din păcate însă, volatilitatea PIB vădește că suntem departe de așa ceva din mai multe motive:
1. Lipsa planurilor de dezvoltare multianuale
2. Lipsa politicilor structurale care să identifice direcții prioritare de dezvoltare
3. Cadrul fiscal volatil, care explică amplul deficit investițional
4. Nivelul slab al infrastructurii, văzut nu doar în zona transporturilor, ci și la nivelul învățământului și asistenței medicale, care creează inflexibilitate la nivelul forței de muncă
5. Lipsa de strategie în domeniul educației, ce are ca rezultat pregătirea unor indivizi de care societatea nu are nevoie, cu precizarea că și cei cu pregătire bună își găsesc cu greu locul în structura economică, elemente ce pot fi asociate cu irosirea de resurse.
Eleanor Roosevelt spunea: Mințile ilustre discută idei, inteligențele medii discută evenimente, iar mințile reduse îi discută pe alții. Dacă o „luptă de idei” sucombă în atac la persoană, s-ar părea că intervențiile reprezintă simple exerciții de propagandă.
Însă la fel de important de punctat este că inflaţia se combate cu ofertă de mărfuri, nu cu monetarism! Politica monetară nu combate, de fapt, inflația, ci doar realizează o distribuție a prețurilor. Prețul banilor nu devine unul „corect” când lipsa productivității e „contracarată” cu ceea ce numim generic relaxarea cantitativă, cu forma sa particulară majorarea nejustificată a veniturilor, care declanșează spirala prețuri-salarii și stagflația!
