Furăm unii de la alţii şi trăim toţi mai bine

În lunile în care s-au schimbat bordurile pe străzile foarte circulate din Bucureşti, dar şi pe o seamă de străzi măriginaşe, selectate pentru înnoire din raţiuni care nu vor fi niciodată lămurite, oamenii au furat borduri, deşi nu aveau ce face cu ele. Au furat, pentru că e în tradiţia locului să duci acasă, din bunul public, tot ce poate fi mişcat din loc. E un furt preventiv, cu o motivaţie probabil istorică. Spun probabil, pentru că nici un sociolog nu s-a îndemnat să cerceteze specificul naţional la furat şi contribuţia importantă a unor minorităţi etnice la conceptul mondial de furt. Românul ia acasă tot ce poate să care, adesea şi în văzul lumii.

Bordurile depozitate de cu seară, pe o uliţă din preajma Gării de Nord, sub formă de piramide distribuite egal pe toată lungimea şantierului, au dispărut noaptea. Cele câteva care au mai fost găsite în neorânduială dimineaţa de muncitori, spuneau că ori noaptea fusese prea scurtă, ori că gospodarii îşi făcuseră plinul şi se opriseră din furt când şi-au dat seama că bordurile rămase nu le mai erau de nici o trebuinţă.

Când organele au purces la recuperarea bordurilor din magaziile şi, în câteva cazuri, chiar din curţile oamenilor, explicaţia cu cea mai largă acoperire a sunat cam aşa: Am luat şi eu, fiindcă am văzut că luau toţi.

Dacă ar fi sistematizat cineva dialogurile autorităţilor cu locuitorii zonei, ar fi ajuns neîndoielnic şi la explicaţii personalizate de genul: am luat, socotind c-o să-mi trebuiască; am luat, pentru că era la îndemână; am luat, pentru că părea că-i de luat; am luat, pentru că dacă nu mă repezeam să iau, nu mai apucam; am luat, pentru că se fură în toată ţara; am luat, pentru că şi omul cinstit trebuie să ia, nu doar şmecherii şi politicienii...

Pricinile pentru care tot românul se simte iertat dinainte de păcatul furatului sunt multe şi, în mare parte, deosebite de ale cetăţeanului din alte ţări. Diferite până şi de acelea ale vecinilor polonezi, ruşi şi unguri. Nu e nevoie o genetică, ci o deprindere în masă, trecută ca o idee de patrimoniu ce trebuie apărat din generaţie în generaţie. E pregătirea continuă pentru o viaţă de om care nu trăieşte, pur şi simplu, ci rezistă. Un om care nu crede în stat şi-şi organizează cum crede el şi cum şi-au organizat şi strămoşii resistenţa de-a curmezişul orânduielilor de stat. Strada ştia că schimbarea bordurilor e o afacere cu caracter de jaf. Oamenii furau de la hoţi. Unii s-au şi exprimat în acest sens: Ce, adică noi suntem proşti, noi nu ştim că e o hoţie la nivel înalt. Uite, vecinul ţine scândurile pentru gard în stradă şi nu se atinge nimeni de ele. Omul le-a plătit cu bani munciţi, cu chitanţă. Ăsta, da, ar fi furt, să-i iei omului din ce-i al lui. Dar bordurile, nu vedeţi cum le-au lăsat nepăzite? Ce le pasă, dacă banii s-au încasat?

Deşi nerostit, peste toate aceste cugetări, despre firescul furtului din avutul public, venea remarca de odinioară a unui instalator, care la plecarea din casă, mi-a luat pantofii cei noi de lângă uşa de la intrare. Nu te supăra, şefu', mi-a zis omul cu blândeţe, când am fugit după el şi mi-am recuperat pantofii, aşa e în România, furăm unii de la alţii şi trăim toţi mai bine.