I-a păcălit pe toţi

Un universitar, trecut bine de 70 de ani, a plecat, pe 1 martie 1977, la un congres, la Bonn, iar trei zile mai apoi, pe 4 martie, blocul în ca­re locuia s-a prăbuşit la cu­tre­mur. Academicianul plănuia să-şi valorifice în străinătate o des­co­­pe­­rire de a sa, ignorată în ţară, pentru care fusese chiar citat ca îna­in­taş la un Premiu Nobel pri­mit de un chimist din Vest. Nenoroci­rea de acasă a devenit şansa cinică pe care i-o oferea în sfârşit soarta. Lu­­a­­se cu el dosarul invenţiei şi fap­­­tul că nu mai avea unde să se în­­­toarcă l-a decis la un troc: ceda li­­­cenţa unui trust chimic din Berlin con­­tra unui apartament şi a unei pensii.

Toate acestea mi-au fost povestite de un alt savant de-al nostru, trimis de statul român, după nişte ani, să cumpere de la nemţi produsul creat de colegul său, transfugul.
Septuagenarul fugit din ţară l-a rugat pe coleg să mă caute şi să-i înapoiez acestuia o carte pe care mi-o împrumutase înainte de a pleca la congres. Cu care ocazie i-am aflat şi povestea. Mai bine zis, corolarul ei, fiindcă povestea propriu-zisă începea cu multe decenii în urmă.

Bătrânul făcuse carieră şi ajun­sese academician în România într-o profesie care nu-l atrăgea. Profesia i-o hotărâse mămica. Bărba­tul nu fusese însurat niciodată, lo­cu­ise dintotdeauna în casa părintească şi la 70 de ani încă îi mai spu­­nea mamei sale "mămica". După moartea mămicii, "copilul" se pensionase, dar păstrase la fa­cul­tate o odaie unde îşi făcea, în fi­ne, damblaua. I-am păcălit pe toţi, mi-a spus el când i-am luat un in­terviu, dar să nu scrii asta. Fac şi eu acum doar ce-mi place, ce nu mi-a fost dat să fac, pentru că altfel se supăra mămica.

Ajunsese academician ca să n-o supere pe mămica. La cât de su­­­­­p­ă­­ră­cioasă era mămica, a trebuit să obţină toate titlurile şi luă­­ri­le oficiale în seamă, câte se p­u­teau dobândi atunci în România. N-a ieşit din cuvântul ei, însă după ce a rămas singur i-a cerut mămicii ier­­­­ta­­re în faţa icoanei şi s-a întors la pasiunea lui din tinereţe. Nu­mea plăcerea de a iscodi şi de a se apu­­ca de treburi care nu anunţau ni­­­mic "damblaua mea". Mi-a plă­cut să caut, mi-a  mai zis el, nu să gă­­sesc! Dacă m-ar fi lăsat mămica să mă joc îi păcăleam chiar pe toţi!

Dialogul ar fi trebuit să mă oblige la prudenţă, dar eu ştiam ce voia să spună: omul avea genă de inventator solitar, nu de cer­ce­tă­­tor într-o instituţie de stat, cu  plan de invenţii aplicabile şi previ­zi­­bile. Pentru el, orarul universitar, în­­da­toririle rangului, relaţiile de ca­­te­dră şi, în general, munca de grup fuseseră o pedeapsă. Nu o acu­­za pe mămica, deoarece ea îi vo­i­­­se binele, acuza lumea în care fu­­se­­se nevoit să existe el, dependentul de poala mămicii.

Nu-s deloc puţini oamenii a că­­ror conduită socială nu se po­tri­veş­te cu timpul, cu locul şi cu siste­mul. Oameni care par reali­zaţi în ochii celorlalţi, ei socotindu-şi via­ţa un eşec.