x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

I-a păcălit pe toţi

0
Autor: Tudor Octavian 28 Apr 2011 - 19:29
Un universitar, trecut bine de 70 de ani, a plecat, pe 1 martie 1977, la un congres, la Bonn, iar trei zile mai apoi, pe 4 martie, blocul în ca­re locuia s-a prăbuşit la cu­tre­mur. Academicianul plănuia să-şi valorifice în străinătate o des­co­­pe­­rire de a sa, ignorată în ţară, pentru care fusese chiar citat ca îna­in­taş la un Premiu Nobel pri­mit de un chimist din Vest. Nenoroci­rea de acasă a devenit şansa cinică pe care i-o oferea în sfârşit soarta. Lu­­a­­se cu el dosarul invenţiei şi fap­­­tul că nu mai avea unde să se în­­­toarcă l-a decis la un troc: ceda li­­­cenţa unui trust chimic din Berlin con­­tra unui apartament şi a unei pensii.

Toate acestea mi-au fost povestite de un alt savant de-al nostru, trimis de statul român, după nişte ani, să cumpere de la nemţi produsul creat de colegul său, transfugul.
Septuagenarul fugit din ţară l-a rugat pe coleg să mă caute şi să-i înapoiez acestuia o carte pe care mi-o împrumutase înainte de a pleca la congres. Cu care ocazie i-am aflat şi povestea. Mai bine zis, corolarul ei, fiindcă povestea propriu-zisă începea cu multe decenii în urmă.

Bătrânul făcuse carieră şi ajun­sese academician în România într-o profesie care nu-l atrăgea. Profesia i-o hotărâse mămica. Bărba­tul nu fusese însurat niciodată, lo­cu­ise dintotdeauna în casa părintească şi la 70 de ani încă îi mai spu­­nea mamei sale "mămica". După moartea mămicii, "copilul" se pensionase, dar păstrase la fa­cul­tate o odaie unde îşi făcea, în fi­ne, damblaua. I-am păcălit pe toţi, mi-a spus el când i-am luat un in­terviu, dar să nu scrii asta. Fac şi eu acum doar ce-mi place, ce nu mi-a fost dat să fac, pentru că altfel se supăra mămica.

Ajunsese academician ca să n-o supere pe mămica. La cât de su­­­­­p­ă­­ră­cioasă era mămica, a trebuit să obţină toate titlurile şi luă­­ri­le oficiale în seamă, câte se p­u­teau dobândi atunci în România. N-a ieşit din cuvântul ei, însă după ce a rămas singur i-a cerut mămicii ier­­­­ta­­re în faţa icoanei şi s-a întors la pasiunea lui din tinereţe. Nu­mea plăcerea de a iscodi şi de a se apu­­ca de treburi care nu anunţau ni­­­mic "damblaua mea". Mi-a plă­cut să caut, mi-a  mai zis el, nu să gă­­sesc! Dacă m-ar fi lăsat mămica să mă joc îi păcăleam chiar pe toţi!

Dialogul ar fi trebuit să mă oblige la prudenţă, dar eu ştiam ce voia să spună: omul avea genă de inventator solitar, nu de cer­ce­tă­­tor într-o instituţie de stat, cu  plan de invenţii aplicabile şi previ­zi­­bile. Pentru el, orarul universitar, în­­da­toririle rangului, relaţiile de ca­­te­dră şi, în general, munca de grup fuseseră o pedeapsă. Nu o acu­­za pe mămica, deoarece ea îi vo­i­­­se binele, acuza lumea în care fu­­se­­se nevoit să existe el, dependentul de poala mămicii.

Nu-s deloc puţini oamenii a că­­ror conduită socială nu se po­tri­veş­te cu timpul, cu locul şi cu siste­mul. Oameni care par reali­zaţi în ochii celorlalţi, ei socotindu-şi via­ţa un eşec.

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de