Imensa şi necontrolabila datorie externă

Sistemul bancar din România poate părea solid. Dar nimeni nu poate şti de fapt situaţia exactă.

Pentru că, în sistemul bancar din România, contrar regulilor clasice, nu s-au dat credite în măsura depozitelor, ci cu peste 60% mai mult, diferenţa reprezentând finanţări din afară, adică ban extern despre care nu se poate şti exact, în noile condiţii, dacă va mai veni în continuare, dacă va fi dat înapoi în calendarul stabilit sau dacă vor exista presiuni pentru rambursări accelerate! Toate acestea depinzând, evident, de deciziile specifice, în funcţie de interesele proprii, ale unor instituţii din străinătate, căci băncile din România sunt aproape toate subsidiare ale unor bănci străine.

Cea mai controversată este însă problema îndatorării externe. Este drept că statul român este slab îndatorat extern. Şi, ca atare, nu va avea probleme de rambursări externe. Numai că datoria privată angajată din România este imensă. Şi, în noile condiţii de criză, miile de componente ale acestei îndatorări sunt tot atâtea riscuri de dificultăţi de plăţi. Desigur, nefiind vorba de datorii garantate public, nu statul va trebui să le acopere în cazul unor dificultăţi. Dar dacă aceste dificultăţi apar la entităţi private din România – şi nimeni nu poate garanta că nu vor apărea –, faptul se repercutează cvasiautomat asupra ţării, în general, prin scumpirea accesului la creditare externă şi scăderea atractivităţii ţării pentru investitorii străini, nemaivorbind de faptul că acestea pot fi pecetluite şi exacerbate prin scăderi ale ratingului de ţară. Şi serviciul datoriei publice, ca şi finanţarea pe mai departe a acestuia se îngreunează şi se scumpesc, fără ca statul în sine să fi avut vreo implicare
sau vreo vină directă.
Situaţia datoriei externe a României este încurcată rău de tot. Nu este doar imensă (vreo 70 de miliarde de euro!), nu are doar o componentă pe termen scurt extrem de mare şi deci periculoasă!

Dar, mai mult, copleşitoarea ei componentă privată (care merge spre 60 de miliarde de euro) nici nu aparţine unor entităţi româneşti, ci unor entităţi străine (companii sau bănci) înscrise în România. Autorităţile din România nici nu pot şti exact care este soarta datoriilor acestor entităţi faţă de străinătate şi nici care va fi strategia de gestiune a acestor datorii, pentru că gestiunea aparţine unor structuri care nu sunt româneşti şi ale căror strategii sunt stabilite în alte ţări.
Raportarea autorităţilor din România la datoria externă privată care trece în contul României, dar nu este a unor entităţi româneşti, este foarte confuză pentru că, din motivele menţionate, se află pe un teren alunecos, instabil şi neclar. Oricum, reprezintă un aspect necontrolabil.
Ceea ce ştiu autorităţile române este despre datoria firmelor cu capital românesc şi a populaţiei. Acestea au datorii nu în străinătate, ci la băncile străine din România, deci este vorba de datorii interne, şi nu externe. Entităţilor româneşti – populaţia sau firme – nu le-a dat de fapt nimeni din străinătate credite. Şi dacă ar fi fost numai după acestea, România ar trece că are o îndatorare externă privată absolut derizorie.

Culmea ar fi deci că un acord cu FMI – despre care se vorbeşte insistent, deşi toată lumea îl dezminte – ar putea viza controlarea unei situaţii pe care autorităţile române n-au nici o capacitate de a o stăpâni şi guverna. Un nou acord cu FMI ar fi încheiat, ca şi precedentele, între aceiaşi actori (FMI, pe de o parte, şi Guvernul şi Banca Centrală de la Bucureşti, pe de altă parte), dar ar fi primul în care obiectul ar înceta să mai fie economia românească, ci o economie deţinută de străini pe teritoriu românesc. Poate FMI să fie mai capabil să ţină hăţurile unei asemenea economii decât autorităţile de la Bucureşti, care, evident, au devenit – obiectiv privind lucrurile – mai mult spectatori în privinţa a numeroase zone de forţă din economie.