Înapoi către un alt viitor

Raportul de anul acesta al BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), publicat zilele trecute, ne trimite exact înapoi cu gân­dul la un alt viitor. Nici mai mult nici mai puţin BERD-ul crede că este timpul să crească din nou rolul statu­lui. Argumentul? Pieţele nu pot func­ţi­­ona bine dacă nu există in­sti­tu­ţii pu­blice eficiente şi bine conduse. "Este necesar un echilibru pentru ca o creştere economică să fie sustena­bi­­lă". Una dintre instituţiile cele mai im­­portante ale statului este fiscalita­tea. De o manieră generală constatăm în societatea românească o ne­cu­noaş­tere totală a condiţiilor pe care le implică funcţionarea unei societăţi umaniste şi liberale. Economia de piaţă este în esenţa sa in­co­rup­ti­bilă iar grupurile de presiune care o blo­chea­ză sau îi pervertesc funcţi­o­na­rea urmăresc propriile lor interese. După Revoluţie guvernele au făcut apel în mod constant la instrumentele statului pentru a pune în operă poli­tici incompatibile cu funcţionarea unei economii de piaţă descentrali­za­te. Ca prim-ministru am fost acuzat de liberalism tocmai pentru că am căutat să deschid drumurile iniţiativei libere (mărturie stau decretul-lege 54 din martie 1990 şi legile 15 şi 31 din acelaşi an). Însă demolarea sistemului fiscal comunist şi reconstruirea unui sistem de fiscalitate compatibil cu economia de piaţă funcţi­o­nală nu s-a realizat nici până azi. O so­cietate liberă nu se identifică cu so­cietatea lui "las-că merge ş-aşa", per­vertită, ma­ni­pulată sau oarbă ca în zilele noastre. Nu e o contradicţie între, pe de-o parte,  poverile şi năclăiala birocra­ti­că şi coruptă a sistemului fiscal şi, pe de altă parte, realitatea laxistă de care vorbeam. Poverile îi încovoaie pe oamenii care mai încearcă să facă vreo afacere de posibil succes iar laxis­mul îi ajută pe cei "iniţiaţi", adică, de regulă, pe "învârtiţii" zilei.

În realitate, politicile financiare din România se fundamentează pe pre­tinse adevăruri incontestabile care de fapt sunt prejudecăţi admise fără discuţie. Sistemul comunist a reuşit marea performanţă ca ideile sale do­mi­nante în materie de fiscalitate să rămână înrădăcinate şi după Revo­lu­ţie. În materie de reformă a  fiscalităţii suntem în urmă cu 20 de ani. Wilhelm de Orania, acum patru secole, ne sfătuia: "Nu e nevoie să speri pentru a întreprinde, nici să reuşeşti pentru a persevera". Eu însă cred că putem şi spera şi reuşi. În concluzie aş aminti  analiza liberală a lui David Hume în lucrarea sa "Eseu asupra impozitelor" din 1741, din care citez: "Alegerea modului de impozitare nu poate fi niciodată indiferentă; dimpotrivă, ea produce cel mai mare efect asupra fericirii şi puterii unei naţiuni".

Dintre principiile care eu cred că ar sta la baza reformei fiscale doar două acum:
1. Principiul individualist. El plea­că de la ideea că fiscalitatea este subordonată într-o societate democrati­că omului şi nu statului. Prin urmare, fiscalitatea nu trebuie să modifice alegerile pe care le-ar face cetăţenii urmărind satisfacerea intereselor şi nevoile lor. Toate aceste interese sunt legitime. Impozitul nu trebuie să caute egalitatea condiţiilor, ci egalitatea şanselor la capacităţi potenţiale egale. Inegalitatea care provine din importanţa şi calitatea serviciilor oferite şi realizate pe piaţă este normală. O persoană care are o idee, îşi asumă un risc şi creează un produs sau un serviciu care are succes pe piaţă nu mai este, în mod evident, pe un plan de egalitate cu cei care nu-şi asumă un asemenea drum. Această condiţie de inegalitate e firească. Fiscalitatea trebuie să favorizeze accesul la proprietate şi putere econo­mică a celor mai capabili care sunt în drept să beneficieze de o impozitare nediscriminatorie.

2. Principiul nediscriminării.  Acest principiu înseamnă că impozi­tul se stabileşte prin reguli ce se aplică tuturor la fel. Un impozit pe venitul contribuabilului  mai ridicat cu cât ser­viciul realizat de acesta e mai mare e contrar nedescriminării. E chiar o discriminare. Aceasta era voinţa ega­li­­zatoare şi de plafonare a statului co­munist. Şi încă mai funcţionează şi astăzi.

Care-i viitorul? Acela în care ba­nii publici sunt cheltuiţi cu so­co­tea­lă, sub strict control instituţional şi cu rezultatele preconizate contractual, fără şpăgi şi devize hiper-umflate.