Ispita inorogului

E foarte greu, aproape imposibil, să nu iubeşti o carte în care un colţ de morsă este descris ca semănând în secţiune cu o budincă de orez sau poate cu un castravete plin de seminţe.

Asta într-un capitol care se ocupă cu identitatea unei vietăţi cu numele de "khutu", care poate fi un peşte, un taur sau o pasăre gigantică idolatrizată în Orient. Din cornul sau ciocul său oasele frontale ale unui khutu se pot face tacâmuri. El nu trebuie confundat cu un karkadann, căruia îi seamănă, deşi este mult diferit.


Dacă aţi crezut că este vorba de Jorge Luis Borges, "Cartea fiinţelor imaginare", aţi greşit. De data aceasta avem de a face cu "Istoria naturală a unicornilor", iar autorul este Chris Lavers, un tânăr ecologist şi biogeograf.
Unicornul (cunoscut şi sub numele de inorog, licorn, monoceros sau qilin) este, ne asigură orice enciclopedie, un animal mitologic. Are o istorie care începe de la sigiliile din valea Indusului, aparţinând aristocraţiei vremii, este menţionat în Biblie, în eposul babilonian Gilgamesh şi  în epopeea indiană Mahabharata.
Prima descriere îi aparţine lui Ctesias din Cnidus, care acum 2400 de ani vorbeşte despre un soi de cai albi, cu ochi albaştri într-un cap violet, cu corn colorat în alb negru şi roşu în mijlocul frunţii. Ceva mai detaliată este relatarea lui Pliniu, un animal sălbatic şi fioros, cu trup de cal, cap de cerb, picioare de elefant, coadă de taur şi cu un răget foarte puternic.

La începutul secolului VII, Isidor din Sevilla, autorul "Etimologiilor", susţinea că unicornul este în stare să omoare un elefant. În a doua călătorie a lui Sindbad ne întâlnim cu imaginea unui animal pe care l-am pomenit, karkadann, care poate ridica elefantul pe cornul său. Cosmas Indicopleustes, un neguţător din Alexandria, care a făcut o călătorie în India, localizează inorogul în acele ţinuturi îndepărtate dar mărturiseşte că singurii pe care i-a văzut erau de fapt nişte sculpturi în palatul regelui Etiopiei.

Din lista celor care pomenesc fabulosul animal nu putea lipsi Marco Polo, care pomeneşte irezistibila atracţie pentru fecioare a fiarei. Se pare însă că întâlnise un simplu rinocer, pe care nu-l interesa decât noroiul în care se tăvălea. Cornului de inorog încep să i se atribuie tot felul de proprietăţi magice, dintre care cea mai utilă ar fi capacitatea de a neutraliza otrăvurile. În lipsă de unicorni se folosea deseori "cornul" de narval, cetaceu cu un dinte lung de până la un metru, chiar în centrul maxilarului superior.

Poveşti cu unicorni întâlnim în Asia, Africa, Europa, în regiunile arctice şi în Orientul Mijlociu. În heraldică el apare pe stema Scoţiei, a oraşelor
St-Lo (Franţa), Lisnice (Republica Cehă), Ramosch (Elveţia) şi desigur a Marii Britanii, împreună cu un leu sau leopard. Mitul şi istoria lui sunt  analizate de Jung în "Psihologie şi alchimie". Borges îi acordă multă atenţie, atât în varianta europeană, cât şi în cea extrem orientală.
O explicaţie rezonabilă a interesului pe care îl stârnesc licornii ne este oferită de Marianna Meyer în "Unicornul şi lacul – legenda". Ea defineşte unicornul ca fiind unicul animal fabulos care nu este născut din spaimele omului. E mândru, fioros, dar bun, mărinimos deşi solitar, întotdeauna de o frumuseţe misterioasă. Nu poate fi capturat decât folosind mijloace neconvenţionale.

Unul dintre cei care s-au ocupat de tehnica vânătorii de unicorni este, inevitabil, Leonardo da Vinci. "Unicornul, nestăvilit în dorinţe şi incapabil să se stăpânească, îşi uită sălbăticia şi ferocitatea în prezenţa unei fecioare frumoase şi fără de frică îşi aşază capul în poala ei şi adoarme,  atunci vânătorii îl capturează". Asta ne spune el în însemnările sale, lângă un desen în care apare o tânără aşezată într-un peisaj dominat de imaginea unui unicorn.
Vânătorea de unicorni, folosind drept momeală fecioarele, apare în faimoasele tapiţerii de la muzeul Cluny din Paris, în cele de la Metropolitan (New York), pe o medalie de Pisanello. Ar merita o menţiune specială desenele ceva mai puţin cunoscute de la Verteuil, bestiarele medievale şi, cine ştie, chiar apariţia lor în muzică:
"Ea cu sânii în floare şi dulce,
mi-l adăsta ca pe un stăpân.
El alearga’ntr-un suflet să-şi culce,
mândrul cap pe-al ei galeş sân.

Capu-n poala ei bine nu-şi pune,
că-mi adoarme ca un prunc.
Vânătorul atunci îl răpune,
mi-l răpune în veşted crâng.
 
Aşa-i ucis în somn,
Inorogul domn,
aşa-i ucis în somn,
Licornul domn!"
E vorba, desigur, de Phoenix, de versurile lui Foarta şi Ujica şi de "Cantafabule".