x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Iubire obligatorie

Iubire obligatorie

de Maria Timuc    |    20 Apr 2011   •   19:25
Iubire obligatorie
Sursa foto: /Thinkstock

162015-thinkstock87516258.jpgDouă femei vârstnice se certau în biserică, în timp ce preotul ţinea slujba. Una îi zicea alteia: „E posibil să faci aşa ceva în biserică? Doamne fereşte, eşti aşa şi pe dincolo”. „Dar nu te uiţi la tine, mai taci o dată”, îi replicase cealaltă femeie! Se certau fiindcă una intrase în faţa celeilalte la cumpărat de lumânări. O nimi­ca toată, dar... o ceartă în biserică are în ea ceva aparte. Noi vedem adesea asemenea incidente în biserici; ele se petrec dincolo de ochii preoţilor, se întâmplă de la sine, dar nu sunt deloc irelevante. Certurile în biserică, oricât de mărunte ar părea, ilustrează imediat percepţia celor implicaţi despre ce înseamnă „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”.

De altfel, cu toţii şchiopătăm la capitolul „iubirea pentru aproapele nostru” şi de aceea îl iubim mai degrabă după princi­piul „să moară capra vecinului” şi aşa ne iubim şi pe noi.

Când a fost întrebat care dintre cele zece porunci este mai mare decât toate, Iisus a spus „Să-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. În aceste două porunci stă întreaga Lege a Creaţiei. În ele este şi Legea Iubirii, legea călăuzitoare a exis­tenţei umane. Legea pe care, dacă am în­ţe­lege-o şi am respecta-o, n-am avea războaie, te­rorism, crime, atacuri, certuri, n-am avea nevoie de tribunale care să ne facă dreptate, nici de legi omeneşti, care să ne despartă unii de alţii, să ne îm­partă averile şi copiii. Viaţa ar fi mai simplă şi mai frumoasă dacă am practica „legea”, aşa cum ne-a adus-o Iisus, căci de vorbit, vorbim des­pre ea, ne vorbesc şi preoţii în biserici, şi ini­ţi­aţii, şi înţelepţii. Nu de vorbe avem nevoie în pri­vinţa iubirii, ci de practica iubirii în fiecare cli­pă, în fiecare zi. Iar la capitolul practică clachează şi cei mai instruiţi din punct de vedere spiritual.

Ce înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice? Asta-i întrebarea. Asta ar însemna să ai o credinţă neclintită în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla. Dacă ar fi aşa, ne-am iubi automat pe noi înşine şi i-am iubi, în acelaşi timp, pe cei din jur. Nu ne-ar fi teamă şi n-am percepe că ceva pe lumea asta se întâmplă fără sens. Cele două porunci intră una în alta şi depind una de alta. În practică, dacă-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice, contează că ţi-a intrat cineva în faţă la lumânări? Ai încredere în Dumnezeu; poate că a intrat omul acolo dintr-un motiv inconştient pentru el, ca şi pentru tine. Dar cine ştie? Dumnezeu ştie dacă nu are un sens micul gest nepoliticos al celuilalt? Se poate ca el doar să te provoace, să vezi câtă iubire pentru aproapele tău e-n tine.

Dacă-i iubire, nici nu observi că cineva ţi-a intrat în faţă. Nu te deranjează. Sau mintea ta îşi spune că-i un sens acolo. Ai încredere în Dumnezeu, totul e bine aşa cum se întâmplă. Dacă te iubeşti pe tine, ştii că supărarea îţi face rău ţie. Că enervarea îţi spune prin ea însăşi; „omule, nu te iubeşti pe tine. Dacă te-ai iubi, ai şti că enervarea îţi varsă toxine în trup. Apoi, enervarea, iritarea şi pedeapsa n-a făcut pe nimeni mai bun, dar iertarea, acceptarea şi iubirea au reuşit adesea. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” este o poruncă din cale afară de puternică, dar nu-i opţională. E o legea uriaşă a vieţii şi nu-i opţională, să reţinem aceasta. Noi ne iubim pe noi înşine aşa cum îi iubim şi pe alţii; asta se întâmplă de la sine. Asta-i o tainică şi puternică lege, pe care o vedem în manifestare chiar şi atunci cînd ne certăm de la lucruri banale.

Negativitatea pe care o emitem faţă de un alt om are consecinţe imediate în creierul nostru, în trupul nostru, în fiinţa noastră. Ne intoxicăm cu enervări şi răutăţi atunci când îi împroşcăm pe alţii cu ele. Ne energizăm şi simţim că suntem în stare de zbor atunci când iubim pe altcineva şi când inima ne face capabili de frumuseţe şi de iubire. De aceea, iubirea de alţii este iubire de sine şi este aşa, fie că vrem sau nu. Dacă noi nu iubim, ne urăm aproapele sau îi dorim răul, consecinţa automată a alegerii noastre se reflectă în ceea ce numim „iubire de sine”. Iată de ce-i atât de important să practicăm legea iu­birii şi să ne amintim că orice am face, ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi pe noi înşine ne iubim cum îl iubim pe altul. Iubirea-i obliga­to­rie; dacă nu iubeşti, lipsa de iubire de sine este o consecinţă a încălcării legii iubirii.

×
Subiecte în articol: editorial