x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Jurnalul unui dezertor: Un popor mereu la coadă

Jurnalul unui dezertor: Un popor mereu la coadă

de Lucian Avramescu    |    24 Apr 2012   •   10:35

Credeam, in decembrie 1989, ca vom scapa de masini cu girofar, de indivizi care petrec in vile cu circuit inchis, unde incapeau doar ei si ai lor, de nepotism, de abuzuri, de grandomanie, de cenzura si, nu la urma de tot, de cozi. Pe Titulescu se forma, de la trei noaptea, coada la pui de Crevedia. In Amzei erau mereu doua-trei cozi, la malai grisat, la carne de porc, la... Ce se da? – suna intrebarea trecatorului care, la aflarea raspunsului, devenea o sacosa in plus la lungul sir al sacoselor umilintei. Uneori nimeni nu stia ce 'se da' dar o vanzatoare scapase o soapta, un camion cu prelata trasese in spatele magazinului, ceva se descarca si era bine sa prinzi un loc. Coada devenise un exercitiu al rabdarii, te antrenai tropaind in ger ore in sir sau vara, cu camasa lipita de spinare, sufocat de un Bucuresti irespirabil. Coada post-revolutionara a reaparut. Hidoasa ca inainte. Uneori mai hidoasa. Ma uit ingrozit la imaginile cu sute de pensionari care stau ore in sir la cozi pentru a depune la institutiile justitiei dosare care le-ar da dreptul recuperarii catorva sute de lei amarate. Statul, fara sa asude la coada, le-a furat acesti bani. Pentru a-i primi indarat e nevoie de coada. Banii acestia, pentru un buzunar sarac, devin vitali. Banii sunt putini, din ce in ce mai putini, iar viata e tot mai scumpa. Viata nu se mai da pe datorie. Trebuie sa platesti. La tara, caietele pe care erau notati cumparatorii care se angajau sa plateasca la pensie nu prea mai au intrebuintare. Sunt prea multi care uita sa plateasca iar micile pravalii de catun dau faliment.

Stam iar la coada. Chiar si la fisc facem cozi pentru a ocoli spanzuratoarea penalizarilor. Nu stiu cum naiba fac altii, dar n-am vazut nicaieri in lume, pe unde am umblat si eu, si am tot umblat, cozi. Nici in tarile europene, nici in Asia, nici in America. In Brazilia puteau sa fie cozi dar nu erau. Nu m-am asteptat la cozi in New York sau la Tokio, dar le puteam gasi in Hanoi. Nu le-am gasit. Cozile vor disparea, credeam, impreuna cu comunismul. M-am pacalit. La noi coada este emblema nationala. Cate o batranica lesina la coada, vine salvarea, unii intorc capul sa se uite, altii nici macar atat. Evenimente banale, intrate in uz, cozi plicticoase si ucigase, cozi. Cozi la care se moare uneori. Acum, cand scriu, curge o coada de pensionari in Arges. Un comentator spune ceva despre posibilitatea ca guvernul sa rezolve o ordonanta de urgenta stramba cu una de indreptare care ar sterge cozile. Nu e posibil. Un functionar spune ca se fac alte ghisee si se lungeste programul de lucru. Hapul trebuie inghitit incet, umilinta trebuie consumata pe indelete.

Va avea Romania vreodata un conducator care, ca program electoral, sa anunte abolirea cozii? Vom putea desfiinta vreodata, prin spirit organizatoric si prin lege, prin mila fata de cetatean si bun simt, coada? In ce tara te-ai nascut? In tara in care sunt cozi, as putea raspunde. In care ne nastem la coada si murim la coada. Nu tara frunzei carpatine, nu tara mioritei, ci tara eternelor cozi care trec, cu desenul lor grotesc, revolutii si schimbari istorice. Granitul cozii romanesti invinge mileniile, dovedindu-se nemuritor.

×