Lauda dintâi şi cearta de pe urmă

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

● Anul 1990. Doi găinari urcă în maşina neagră a unui ştab, al cărui şofer e plecat după ţigări, şi-i pun briceagu-n gât. Banii sau te tai, îi spune unul din bandiţi, în vreme ce al doilea îl buzunăreşte şi nu găseşte decât mărunţiş. Derbedeii îl abandonează, nu înainte de a-i da preventiv câteva palme: De acum, că s-au schimbat lucrurile, să umbli cu bani la tine!

● Unul din securiştii care, înainte de anul 1990, avea în supraveghere “operativă” o redacţie din Casa Scînteii obişnuia să vină spre seară, când treaba era pe terminate, şi să se facă simpatic pălăvrăgind despre fotbal, dar şi despre alte treburi-momeli cu redactorii, pe coridor, la o ţigară. Un reporter, cunoscut pentru gura lui mare, a găsit că era momentul să-l provoace pe securist, întrebându-l cum şi de unde îşi recruta el turnătorii. În tăcerea care a urmat, fiindcă toată lumea şi-a dat seama de gafa reporterului, ofiţerul i-a oferit acestuia, cu un glas moale, parcă pregătit de mult timp pentru o întrebare atât de inoportună, un răspuns care a adâncit şi mai mult tăcerea penibilă din grup. Eu n-am turnători, a zis el, eu vin prin redacţii şi găsesc întotdeauna un tâmpit ca dumneata, care spune vrute şi nevrute. Cele mai multe rapoarte le-am întocmit din ce am scos de la matale, din ce i-ai bârfit pe colegi şi şefi. Sunt pline redacţiile, a mai zis ofiţerul, trecând la adresarea directă, de inşi aşa, ca tine, lipsiţi de caracter. Cu ei îmi fac eu treaba.

● Trecerea la moneda unică europeană a dat şi unele situaţii absurde. În general, preţul unei opere de artă în licitaţiile mari e rotund, nu are unităţi şi zecimale. O licitaţie pleacă, să zicem de la 20.000 de euro, niciodată de la 20.136 euro. E vorba de o seamă de trepte valorice, definite prin cote. Într-un catalog danez, din perioada de trecere la euro, preţurile în coroane erau – normal – rotunde, dar cele echivalente în euro ţineau cursul de schimb. Îţi puneai întrebarea: cine era atât de deştept, încât să preţuiasacă un tablou la fix 13.256 euro? În acest punct al mirării, logica îţi permitea să crezi că un alt tablou putea să fie cu un euro mai scump, adică 13.257. Şi aşa mai departe: 13.258, 13.259… Tradusă în bani naţionali, valoarea artistică a unui tablou socotită în euro are tot imposibilul traducerilor din poezie.

● Când eşti tânăr, lauda unui om de seamă te umple de încredere şi toate încep să se lege. Iar dacă lauda asta e tipărită într-un ziar, îţi faci curaj din ea până la maturitate. Foarte puţini critici literari, muzicali, de film sau de arte plastice realizează efectul cronicilor lor. Nici artiştii nu conştientizează întotdeauna efectele unor elogii sau ale unor corecţii foarte energice asupra carierei lor. În timp, primele observaţii încurajatoare despre operele dintâi, ale debutului, lucrează. Cele bune sunt ca un întăritor care ajută în momentele de derută, sau de oboseală, cele rele sunt ca un virus care apare la analize când nu mai e nimic de salvat. Nu numai la artişti se întâmplă lucrurile astea şi nu doar la anii tineri. Cuvântul tipărit are puteri de instituţie. Orice om, despre care se scriu minciuni într-un ziar, are un şoc. Sunt şi câţiva artişti, care-şi cunosc limitele şi resimt laudele lipsite de măsură ca pe o jignire.