Locuinţe de colecţie.

Revistele destinate celor care vor sa aiba un interior modern sunt, in sine, un etalon de desavarsire. Le rasfoiesti cu un insistent sentiment de vinovatie: Oricat de mult s-ar lu­cra la designul acestor publicatii de lux si oricat de fin ar fi tiparul, tot la pubela ajung. E unul dintre paradoxurile perfectionismului editorial, tipariturile modeste au o speranta de viata mai mare ca a tipariturilor elegante si scumpe.

In timp ce rasfoiam, in holul unui aeroport, o revista fran­tu­zeas­ca de decoratiuni interioare, ui­tata sau poate abandonata de un pasager grabit, mi-am dat sea­ma ca sunt pe cale sa remarc un lu­cru important, care-mi scapase pa­na atunci si care ar fi putut in con­tinuare sa-mi scape, indife­rent cate alte reviste de amenajari arhitecturale foarte elaborate as fi avut in mana.

In toate cele 200 de pagini ale revistei, ilustrand interioare de vis in vile si apartamente de vis, nu ap­a­rea nici un om. Ca si cum lo­ca­tarii ar fi daunat grav efectului de ab­solut artistic. Erau de fapt interioare de expozitie, nu de locuit. Oamenii, pentru care arhitectii proiectasera acele spatii ultrarafinate, erau in plus, le trivializau, le umanizau, afectandu-le geometriile si subtilitatile. N-ar fi fost de mi­rare ca, odata intrat in oricare din locuintele fotografiate cu un ma­ximum de elocienta publicitara in paginile matisate ale revistei, sa fii prevenit: Nu atingeti ni­mic, calcati cu grija, nu lasati urme! Res­pectati geniul arhitectului!

Mi-am amintit de jena re­sim­tita in ziua in care am deschis pentru prima oara usa unui apartament dintr-un hotel cu adevarat de cinci ste­le din Milano. Pe ce pu­neam ma­na, ma coplesea gan­dul ca stric, ca imi bat joc de mun­ca personalului, de stradania unei in­tregi ar­ma­te de slujbasi care re­u­s­isera sa-mi dea impresia c-as fi pri­mul lo­ca­tar al apartamentului. Ca patul nu fusese niciodata ma­cu­lat de ni­meni si ca ultimul mi­crob din baie isi luase lumea-n cap, intuind ca era si ultimul mi­crob din tot ho­telul.

Omul a tins dintotdeauna catre un ideal, indiferent de domeniul in care si-a manifestat inventivitatea si simtul sublimului. Abundenta pro­duselor cu o conceptie extrem de selectiva ne obliga la ideea ca per­fectiunea nu mai e treaba omului, ci a industriei. Acesta e primul gand care-ti trece prin cap cand scoti din ambalaj un nou tip de te­le­fon mobil, un laptop si chiar o sti­cla de parfum, ca omul e facut ca sa distruga ceea ce industria cre­ea­za, ca omul e obstacolul ultim in ca­lea unui superlativ tehnologic. Lo­cuintele din revista aceea de de­coratiuni princiare nu fusesera con­cepute pentru niste familii. Erau locuinte de colectie, ca si cea­surile scumpe de colectie carora le creste valoarea cu cat sunt folosite mai putin.