Mai mult decât cel mai mult

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Dacă aş avea posibilitatea s-o fac, aş interzice superlativele şi apelativele bombastice gen "Maestre" şi "Genialle".

Un lucru poate fi rău, bun şi foarte bun. Între aceste calificative, încap destule nuanţe, ca să nu ne dedăm la tot felul de laude explozive fără bază în subiect. Un an fără  superlative ar fi ca o cură de dezintoxicare.

La temelia elogiului stă o comparaţie. Când trăieşti însă într-o lume închisă şi mică, pui alături ce crezi şi ce speri cu ce ai. Şi mori convins că ai fost contemporan cu absolutul. Deschizându-se graniţele şi pentru noi, e musai să schimbăm toate unităţile de măsură ale calităţii. Să ne întoarcem de la kilometru la metru. Îmi vin în minte mereu cuvintele unui franţuz, excedat în 1995 de speranţele la glorie mondială ale unui tânăr artist român, ieşit pentru prima oară peste hotare. Libertatea pentru artiştii din Est, a spus apuseanul, nu înseamnă altceva decât că aţi primit dreptul să cumpăraţi un loz la loteria celebrităţii. Participaţi acum la tragerea cea mare, nu la masa  unde se taie porţiile eternităţii.

Din totdeauna, la Paris, s-au adunat zeci de mii de artişti, de pe toate continentele. Numai pictori şi sculptori ar fi tot timpul vreo patruzeci de mii. Am cunoscut, de curând, un absolvent de la o facultate particulară de arte de la noi, dornic să se remarce repede.  Şocat de precaritatea mijloacelor lui profesionale, de absenţa unor repere culturale majore şi de încrederea delirantă în sine şi în viitorul său, l-am întrebat unde a călătorit şi dacă are cunoştinţe de pro­blemele internaţionale ale pieţei de artă. Problemele pieţei artei nu-s foarte diferite de ale altor domenii, unde totul pleacă de la investiţii. Tânărul fusese câteva zile în Bulgaria, alte muzee decât acela din Bucureşti nu frecventase, toată informaţia o lua la întâmplare din cărţile şi revistele străine, ajunse aleatoriu în România. Cât despre relaţia cu profesorii, ea era proprie numeroaselor şcoli de arte, născând la hazard după 1990, unde majoritatea studenţilor capătă diplome pe bani, nu pe dovezi de har şi chef de muncă, iar majoritatea profesorilor constituie un inventar al tuturor tipurilor de ratare. Cel mai vast delir de superlative aici îl aflăm în universităţile particulare şi în manifestările personale ale studenţilor, care nu mai aşteaptă diploma, ca să deschidă expoziţii, să concerteze şi să dea examenul la  public.

Graba asta furioasă ne vine din Occident, numai că acolo are altă bază. Odată cu deschiderea graniţelor, România s-a pricopsit cu un potop de  superlative. Toţi autorii traduşi sunt geniali, toţi rockerii sunt fenomenali, toate modistele de televiziune sunt supervedete, nimic din ce se vinde şi se cumpără nu mai e marfă de rând, toată marfa e extra, e de excepţie, e de referinţă. Până şi prostia nu mai e neaoşă şi lucie, ci fabuloasă. Cum s-ar spune, cool.