Marii duplicitari

● În toate regimurile politice există indivizi cu mare talent duplicitar: slujesc sistemul, reuşind să lase tot timpul impresia că sunt contra lui. Talentul lor e mare nu doar pentru că sunt credibili şi în ochii celor aflaţi la putere, şi la cei care chiar luptă cu puterea. Ei sunt şi admiraţi de ambele părţi pentru asta.

Ceea ce înseamnă că e apreciată performanţa maximă, nu contează cât de imorală e. Mai înseamnă ceva: performanţa, în nu importă ce direcţie, a binelui sau a răului, impresionează de multe ori mai mult decât binele şi răul de la bază. Excelenţa schimbă criteriile de apreciere ale binelui şi răului în uz, instituţionalizează criterii noi. Un criminal în serie neprins devine subiect de roman de succes şi de film.

Într-un film despre Don Juan, o că­lu­gă­ri­ţă necinstită de acesta aleargă goală pe coridoarele mânăstirii, strigând în urma infamului: Eşti sigur, Don Juan? Nu m-ai minţit, nu?! Literatura "de sertar" a unora din ţuţării culturali ai dictaturii e un fapt duplicitar tipic. Una pe faţă, una pe dos, ca la împletitul cu andreaua. Cărţile celui mai intelectual dintre duplicitarii de elită ai lui Ceauşescu, ajuns şi membru în Co­mi­tetul Central, se tipăresc în continuare, cu sun dever de librărie garantat. Bine gândite - mai propriu spus bine ţintite - şi bine scrise, aceste cărţi - din care câ­te­va tipărite şi înainte de 1989! - îl fac pe cititorul cu o dotare mentală medie sau de tot modestă să se simtă acceptatul şi egalul elitei. Aici e secretul, la măgulirea cititorului. E un alt tip de duplicitate, de astă dată în cauză fiind publicul numit, în lipsa unui cuvânt mai bun, larg.

● Am cunoscut un orientalist de dimensiune internaţională, care umbla neîngrijit, cu o cravată slinoasă şi cu umerii hainei plini de mătreaţă. Savantul apărea la prânz, în Biblioteca Centrală, târând un gentoi desfăcut la încheieturi. Se aşeza la aceeaşi masă, de ani în şir, unde lucra neîntrerupt până seara, iar înfăţişarea sa devenise deliciul bibliotecarilor, dar şi al studioşilor din jur. I l-am povestit pe savant unui actor de comedie, care amuza o adunare de artişti şi medici, improvizând personaje ale lumii culte. Felul în care actorul de comedie l-a închipuit pe savant conform cu descrierea făcută de mine în loc să fie amuzant a tăiat pe loc cheful de râs al grupului. Comedianul era mai tragic şi mai convingător ca subiectul, în postura omului de ştiinţă detaşat de cele lumeşti, superior în indiferenţa sa faţă de tot ce nu interesa direct studiul. Personajul era mai autentic decât personalitatea astfel interpretată. M-am amuzat şi eu împreună cu fetele de la bibliotecă la vederea celui care ştia o mulţime de limbi orientale şi limbi moarte, însă actorul mi-a dat frisoane de ruşine.