Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Copilăria unui om e ca rădăcina pentru pom! Experienţele copilului care am fost devin temelia bătrânului care vom deveni. Copilul moare pentru adolescentul care devenim, adolescentul moare pentru tânărul ce va înflori, tânărul moare pentru adult şi adultul moare pentru bâtrân, dar aceasta este doar moartea unei imagini ”exterioare”, programată în genele tuturor speciilor. Undeva, ascuns pentru totdeauna în noi şi nemuritor, rămâne chipul lăuntric al copilului care am fost; mulţi îi spun ”copilul interior”! Chipul acestui copil este cumva oglinda mediului în care el se formează. ”Cei şapte ani de acasă” sunt şi cei şapte ani în care copilul interiorizează lumea, învăţând despre ea. E în acest timp al copilăriei însăşi taina vieţii noastre, căci copilul din noi percepe lumea şi înregistrează aceste percepţii în memoria sa subconştientă, creând astfel un chip, chipul copilului în relaţia cu lumea şi lumea în viziunea copilului. Cercetări foarte serioase confirmă că percepţiile traumatizante trăite de copil sunt somatizate în creier, că însuşi creierul crează scheme biologice de reacţie, care corespund experienţelor dureroase din copilărie. Asta înseamnă că percepţia e sursa determinantă a felului în care copilul vede lumea şi înseamnă că mediul de viaţă pe care copilul din noi îl percepe e cheia întregii existenţe, a sănătăţii şi a bolii, a fericirii sau a nefericirii, a rezistenţei la stres sau a adaptării la situaţii noi de viaţă. Nu e nevoie să fim abandonaţi în copilărie pentru a purta în noi chipul unui copil abandonat; e suficient să vedem în familie părinţi care se ameninţă continuu cu despărţirea pentru ca frica unui copil de a fi părăsit să se somatizeze în creier ca o reacţie la frica de abandon. Crierul învaţă această reacţie în copilărie şi o va declanşa automat în faţa oricărei experienţe de viaţă care va semăna cu experienţa iniţială. Aşa se face că frica de abandon a copilui din noi va deveni frica tânărului de a fi părăsit, frica adultului de a fi părăsit sau frica bătrânului. Durerea iniţială e ca o sămânţă ”nemuritoare”, care creşte o dată cu noi şi nu se schimbă fără să ne schimbăm percepţiile despre ”părăsire”, dar şi obiceiurile de reacţie. În esenţă, trebuie să vindecăm copilul rănit din interiorul nostru, căci altfel acest copil tinde să atragă în experienţa vieţii sale situaţiile şi problemele din copilărie, care-s doar în exterior ca dintr-un alt film, cu alte personaje şi cu alt regizor. Personajele exterioare par altele, au crescut şi ele, şi-au schimbat măştile, dar în lăuntru, în chipul lor psihic, sunt aceleaşi figuri (costumate diferit) care ne-au populat copilăria. Piesa de teatru în care jucăm în perioada tinereţii, a vârstei adulte sau a bătrâneţii e piesa în care joacă acelaşi copil din noi, adesea rănit, înfricoşat, nesigur sau, dimpotrivă, copilul iubit, îmbrăţişat, care aleargă prin nisipul vieţii încrezător şi dornic să trăiască emoţii în relaţia cu această lume fantastică. Nu veţi vedea niciodată un copil sănătos care să iubească violenţa, fie ea şi verbală. Nu veţi întâlni un copil sănătos care să nu adore îmbrăţişările. Nu veţi întâlni un copil care să-i spună ”nu” iubirii şi asta pentru că natura adevărată a fiinţei noastre e iubitoare. Violenţa şi lipsa de iubire, de tandreţe, de îmbrăţişare, lipsa de căldură a cuvintelor şi a acţiunilor în mediul de viaţă al copilului devin tarele omului, acelea pe care riscă să le manifeste în întreaga sa viaţă. Copilul nefericit îşi va târî nefericirea ca pe-un picioar bolnav în toate etapele vieţii sale dacă nu va căuta să vindece în sine copilul nefericit care-a fost. Lipsa iubirii în copilărie e ca o rană, care pare să blocheze exprimarea emoţională a iubirii pe care toate sufletele o visează. Adultul steril a fost un copil neiubit. Adultul care nu poate spune ”te iubesc” a fost un copil care-a auzit că-i ruşios sau e un semn de slăbiciune să spui ”te iubesc”. Omul sadic a fost un copil chinuit. Omul violent a fost un copil agresat, nu neapărat fizic, ci se poate să fi fost agresat doar verbal. În omul care suntem fiecare dintre noi continuă să vieţuiască acel copil care-a văzut lumea şi n-a mai uitat-o niciodată, căci lumea aşa cum a perceput-o el a devenit copilul însuşi. Acest copil rănit, nefericit, agresat sau incapabil că-şi exprime dragostea trebuie vindecat, şi vindecarea lui nu este posibilă fără dragoste. De ce? Pentru că suferinţa copilului a fost cauzată de percepţia lui că dragostea nu există, că el nu-i iubit şi, în consecinţă, e atât de rău încât nici el nu iubeşte. Recuperarea capacităţii noastre de iubi e acelaşi lucru cu vindecarea copilului interior şi cu reîntoarcerea sufletului la expresia sa înnăscută, care-i frumoasă şi plină de iubire!
Citește pe Antena3.ro
