Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Puntea dumnezeiască între român şi universul colosal al satului nu o poate surpa nimeni şi nimic. Chiar dacă, de două-trei generaţii, nu mai suntem trăitori la ţară, în formula sângelui nostru rămâne ADN-ul satului, puternic, de zbor vulturesc, cu cumsecădenia copilului de pe uliţă dând bună ziua sau sărut-mâna necunoscuţilor, cu dragostea de pământ, de spicul de grâu, de mioare- simbol al blândeţii. Marile personalităţi ale neamului au simţit chemarea să se întoarcă din când în când să revină în sat, să întoarcă fânul cu furca, să audă tălăngile vacilor venind seara în ograda stăpânului. Maestru al scenei şi al filmului, Dorel Vişan îmi destăinuia că liniştea regeneratoare pentru el înseamnă prisaca cu stupi, zumzetul albinelor cu rol de muză, aducându-i inspiraţia de a intra în pielea personajelor, dar şi de a scrie eseuri şi cărţi. Extraordinarul savant al creierului, profesorul doctor de neurochirurgie Leon Dănăilă, academicianul, o somitate nu numai în Europa, ci şi în lumea largă, îmi povestea că, medic fiind la începutul prodigioasei lui cariere, dar şi în sudenţie, simţea nevoia să se ducă să muncească pe câmp alături de tatăl lui, în Bucovina. Adesea avea ghetele rupte de îi intra prima zăpadă până la călcâie, lui, academicianul cu plete albe de Einstein. Înainte de a se afişa lista cu cei admişi la Facultatea de Teatru, Vasile Muraru s-a dus în comuna lui din judeţul Neamţ, îl ajuta pe tată la cosit şi seara se punea în genunchi în ogradă, ridicând rugă spre Cer: „Doamne, ajută-mă să ajung în clasa lui Bibanu”, şi a fost studentul lui Dem Rădulescu. Crescut în atmosfera pestriţă din Rahova, giganticul actor Ştefan Iordache a simţit în inimă mereu fiorul satului oltenesc. Mi se destăinuia că, elev fiind, îşi făcea vacanţele la rudele din zona Corabia şi se îngrăşa de atâta râs, de hazul oltenilor. Şi-a făcut Iordache în satul de pe malul Snagovului o casă ţărănească, cu pridvor, săpa via din curte, îşi liniştea sufletul în casa cu pereţi ţărăneşti, cu scăunele pitice cu trei picioare, cu un cuptor de pământ pentru preparat mămăligi, având alături o ladă de zestre de peste 100 de ani.
